Spune-mi numele tău!

Capitolul 50- "Sunt cel a cărui poveste, nu are un final fericit"

       Știi cum se spune că la un moment dat, în viața ta va apărea cineva care îți va face noaptea, zi și coșmarurile, vise? Sau că îți va mătura încet-încet toate bucățile sparte de inimă și firmiturile rupte de gânduri din suflet, făcându-ți curat în acesta și așteptându-te să intri mult mai pur? Ori că îți va lumina și cea mai întunecată încăpere a minții tale, doar prin simpla sclipire a irișilor săi?

    
    Atunci când acea persoană va intra în viața ta, nu îți vei da seama din prima. Poate va dura zile, săptămâni, luni, sau chiar ani. Poate va fi acolo atunci când durerea va deveni una cu tine, încercând să îți coase din nou și din nou sufletul despicat. Poate te va privi din umbră, având grijă să te ferească de mai multă tristețe. Poate chiar îți va spune la un moment dat cât de mult însemni, că nu ești doar un prieten, ci mult mai mult. Iar tu, precum un fricos ce ești, o vei da la o parte, îi vei călca fără intenție inima. Îi vei tăia ușor-ușor din toate amintirile pe care le-ați avut împreună. Vei pleca fără să te uiți înapoi, deși știi cât de mult rău i-ai făcut, sau câtă suferință i-ai adus. 

      Apoi vor trece ore, zile, weekenduri, săptâmâni și tot așa mai departe, iar ea (sau el) nu te va mai contacta absolut deloc. Până la urmă, de ce ar face-o? I-ai aruncat sentimentele la gunoi, trântindu-i în fața placa "Suntem doar prieteni, nimic mai mult." Și totuși, simți că ceva este al naibii de ciudat, nelalocul lui. Și într-un final, reușești să înțelegi de ce somnul nu mai este atât de prietenos, soarele atât de cald, sau luna atât de luminoasă.

     Lipsa persoanei respective ți-a declinat întreaga ta existență. Te-a dezechilibrat, cu toate că nu vrei să recunoști la început. Dar încet-încet, nu te mai poți opri din a te gândi "Oare este bine?" sau "Este la fel de rănită (sau rănit)?" ca mai apoi să suni persoana respectivă. Dar fără vreun folos, și-a schimbat deja numărul, sau poate doar te-a blocat pe tine. 

      Cu toate astea, începi să te agiți, să cauți răspunsuri în sus și jos, să afli de la prieteni, sau familie ce se întâmplă cu ea (sau el). De ce? Fiindcă ți-ai creat propria concepție greșită a ceea ce simți, strecurând imediat raționamentul în lupta cu sentimentele. Și ghici ce? Domnul Creier a câștigat din nou. Iar atunci realizezi cât de stupid, bleg, idiot ( sau alte multe sinonime) ai putut fi. Îți vei da seama de faptul că ai dat cu piciorul propriei fericiri. 

       Vei reîncepe în a-ți aminti tot ceea ce ați făcut, ceea ce ați vorbit, sau ceea ce ați ascuns de văzul lumii. Vei căuta din ce în ce mai mult să îi auzi vocea. Vocea care a alungat de zeci de ori demonii ce îți bântuiau mintea, șoptindu-ți lucruri nu tocmai curate. Mai apoi vei vrea să îi vezi privirea, acei ochi calzi și limpezi. Acei ochi care au căutat mereu să te scoată la suprafață, oricât de adânc ai fi căzut. Vei duce dorul îmbrățișării sale, sau a parfumului ce te-a scos din sărite de multe ori. Vei muri de dor să zâmbești de râsul său colorat, care ți-a pictat zilele la rând.

     Și vei regreta. Vei regreta profund. 

      Te vei lupta cu tine însuți, ca mai apoi să fugi în căutarea persoanei a cărei inimă, tu singur i-ai rupt-o și ai aruncat-o în șanțul "prieteniei". Dar poate va fi prea târziu. Poate deja a trecut peste, sau poate doar a avut impresia că te iubește. 

      Dar dacă ai norocul să nu te fi uitat încă, vei face orice îți stă în putință să îi arăți cât de mult o iubești (sau îl iubești) la rândul tău. Vei începe să te agăți de tot ce este posibil pentru a-i primi iertarea. Și într-un final, persoana aceea va ceda, lăsându-și sufletul, inima, mintea, să cadă încă o dată prizonierii blestemului de a te iubi. Dar de data aceasta, vei ști cum să îi prețuiești dragostea. Vei avea grijă să îi returnezi sentimentele.