Spune-mi numele tău!

Capitolul 42- "Nu pot să îmi imaginez o viață fără ea"

     — Doamne, nici nu știți cât de mult mă bucur că mai este o singură săptămână și voi scăpa definitiv de voi! ne spune profesorul și apoi întreaga clasă începe să râdă.

     — Domnule Chris, în sfârșit suntem de acord! replică un coleg de al meu, iar râsetele sporesc din ce în ce mai tare.

     — Știți prea bine că săptămâna viitoare va fi ultima voastră săptămâna în această instituție, deci țin să vă spun câteva cuvinte, comentează profesorul și clasa începe să ofteze.

     — Vă rugăm! Nu este nevoie! o fată din prima bancă se grăbește să îl întrerupă, dar domnul Chris își drege deja vocea.

     — Copii, săptămâna viitoare probabil nu voi avea timp să vă spun toate astea, dar sper că știți că oricât de mult m-ați enervat, eu am ținut la voi. Chiar dacă nu am fost profesorul responsabil de clasa voastră, am venit mai mereu cu drag la voi, știind că voi avea o oră plină de voie bună și voi putea preda cu drag, începe "micul său discurs", iar eu simt deja cum sunt pe cale să adorm.

      — Cât mai este din oră? îl întreb pe Seb pe o voce mai joasă, iar el își verifică ceasul de pe mână. 

     — Încă opt minute, răspunde și eu îmi dau ochii peste cap.

     — Odată ce veți avea diploma de absolvire în mână, va trebui să vă puneți mii de întrebări. "Ce voi face în continuare?" "Merită să merg mai departe cu studiile?" "În ce domeniu voi aplica?" continuă profesorul , iar eu devin puțin mai atent. 

     Da, are dreptate. Eu am început deja să mă întreb ce naiba voi face după liceu. Nu am găsit însă niciun răspuns. Nu am habar ce profesie mi-ar plăcea să aplic, sau dacă aș mai vrea să îmi continui studiile.

    Nu am habar ce aș putea face în continuare. 

     — Deci, în ultimele minute din această oră mi-ar plăcea să jucăm un joculeț. Voi numi la întâmplare niște copii, iar copii numiți vor trebui să spună la ce profesie de viitor s-au gândit. Bine? întreabă domnul Chris și mulți aprobă printr-o înclinare a capului.

      — De unde naiba ar trebui să știu ce voi face în viitor? bolborosesc pentru mine, dar probabil Seb m-a auzit, deoarece râde scurt. 

      — Bine, hmmm. Andrew! începe profesorul să numească primul elev, iar acesta se ridică în picioare. 

     — Mă gândeam la avocat, replică brunetul și apoi se așează înapoi. 

     — Bravo, o profesie frumoasă. Dar va trebui să te ții de învățat, comentează bărbatul din fața noastră, iar Andrew își face de lucru cu mâzgâlitul unei pagini de caiet. Bine, să întrebăm și pe altcineva. Anaise, tu la ce te-ai gândit?

      O blondă din a doua bancă de ridică în picioare și zâmbește. 

     — Profesoară de engleză sau muzică, răspunde simplu, iar profesorul zâmbește imediat. 

     — Frumos. Băieții din spate? întreabă mai apoi și înjur mintal atunci când observ că ne-a luat la țintă pe mine și pe Seb. 

     Prietenul meu se ridică și se gândește câteva secunde. 

       — Nu am fixat ceva anume, dar mi-ar plăcea să încerc ca psiholog, îl aud și rămân câteva clipe fără cuvinte. 

     Nu mi-a spus că ar avea așa ceva prin bostanul ăla. Dar sincer să fiu, cu siguranță i s-ar potrivi meseria asta. Se pricepe de minune să asculte și să dea sfaturi celorlalți. Are tot ceea ce i-ar trebui.