Spune-mi numele tău!

Capitolul 17-,,Nu însemni nimic pentru mine."

          — Haide Lia! îi spune Sebastian fetei în haine de spital, care se pare că nu agreează deloc supa pe care este nevoită să o termine.

           — Nu mai vreau, răspunde bruneta pe un ton copilăros, care mă face să schițez un început de zâmbet. 

            — Trebuie să bei supă pentru a-ți reveni, o dojenește prietenul meu de parcă ar fi o fetiță de vreo cinci-șase ani. 

        Lia chiar este precum o fetiță mică-măcar în majoritatea timpului. Uneori nu gândește chiar deloc, iar de multe ori, este mai imatură și decât una.

        Acceptă printr-un oftat și înghite cu greață lichidul din lingură, făcând o mutră caraghioasă. 

        Nu am mai vorbit de ieri cu Lia. Nu vreau să mă simt din nou vinovat. Dacă nu i-aș fi spus să punem distanță, nu s-ar fi înhăitat cu Jacob, și nu ar fi fost aici. Dacă nu aș fi intervenit atunci, idiotul ăla de Stan, nu i-ar fi fost ars piciorul. Dacă nu aș fi apărut în viața ei, probabil ar fi fost mult mai fericită.

        Sunt un mare prost. Nici nu am habar de ce m-am ,,dezlănțuit" atunci. Mai mult ca sigur nu s-ar fi gândit la mine, la mai mult decât un simplu amic. Nici măcar nu are idee care este numele meu, așa că nu avea cum să mă privească într-un mod anume. 

          — Merg să îmi iau o cafea, bine?  o întreabă apoi Seb pe brunetă, iar aceasta aprobă printr-o mișcare a capului. 

       Mă fac mai confortabil pe canapea, îndreptându-mi spatele. Aseară am dormit extrem de rău, cu toate că m-am culcat pe canapea. Sebastian a adormit pe scaunul de lângă patul Liei, dar nu văd să se plângă chiar deloc.  

         Soneria telefonului fetei, mă face să îmi îndrept atenția înspre aceasta.

          ,, Da, sunt bine Jacob." replică Lia, făcându-mă să îmi dau ochii peste cap.

        Scheletul îi mai spune ceva- ce nu pot auzi din păcate- însă înainte să închidă, fata îi spune:

        „Bine, ne vedem mâine acolo."

       Asta să o crezi tu! Nu vă vedeți nicăieri.

         — De ce l-ai mințit pe sărmanul băiat? întreb spărgând liniștea.

         — Cum adică l-am mințit? mă întreabă pe un ton indiferent.

          — I-ai spus că vă vedeți, replic cu non-șalanță. 

           — Peste câteva ore, voi putea pleca acasă. Nu e treaba ta cu cine mă voi mai vedea după aceea. 

           — Din cauza lui ești aici! ridic tonul, chiar dacă știu că mint. 

           — Nu. Nu sunt din vina lui în spital. 

            — Da, spune asta până când te vei crede măcar tu, replic, arunncându-i o privire serioasă.

        Câteva secunde trec, dar imediat, o văd pe Lia ridicându-se și înainte de a săruta podeaua, o prind, aceasta căzând în brațele mele. 

        Mă simt ca în filmele alea stupide de dragoste. Ea e o neîndemânatică, iar eu, în momentul de față , nu știu ce salvator. După ce se privesc în ochi, își dau seama că se plac, ca mai apoi să se sărute pasional; jurându-și dragoste. 

        În cazul nostru, chiar dacă am avea mii de momente de genul, nu am simți ceva unul pentru celălalt. Pur și simplu este ceva inimaginabil. Mai probabil ne-am trezi cu scuipatul celuilalt pe față.