Spune-mi numele tău!

Capitolul 7-,,Asta se întâmplă când încerci să ajuți"

        Privesc perplex întreaga forfotă din parc, încercând să îmi reglez măcar puțin gândurile gâtuite de prea mult timp.

        Nici acum nu pot să cred câte s-au putut schimba de la acea seară. Dacă Zack nu ne-ar fi chemat la petrecere, nu s-ar fi întâmplat asta.

         Pe cine vreau să păcălesc? Nu a fost, nu este și nu va fi niciodată vina lui Zack. A fost, este și va fi mereu vina mea. Dacă nu aș fi băut atât de mult, sau dacă aș fi ascultat-o și nu aș fi accelerat în așa hal, poate nu s-ar fi întâmplat nimic din toate astea. Sigur nu s-ar fi întâmplat.

        Astăzi mai mult ca sigur, ar fi fost lângă mine. Ar fi stat pe aceeași bancă cu mine și probabil m-ar fi sâcâit să ne dăm prin toate chestiile de copii din acest parc, iar eu, i-aș fi cedat, ca de fiecare dată, când mi-a cerut ceva.

       Probabil ar fi împânzit tot parcul cu râsul ei colorat și m-ar fi făcut să zâmbesc la rândul meu. Mai mult ca sigur jumătate din oamenii aflați în parc și-ar fi întors privirea la noi, dar ei nu i-ar fi păsat. Ar fi continuat să se comporte ca un copil. Fără griji, doar bucurie.

        Ne-am fi distrat ore în șir și cel mai sigur, am fi pierdut noțiunea timpului. S-ar fi lăsat seara, iar apoi ne-am fi așezat pe iarbă, privind stelele. Am fi vorbit despre viitorul ei, al meu. Al nostru. S-ar fi jucat cu părul meu, iar eu aproape că aș fi adormit.

       Toate astea nu mai sunt posibile acum. Cel puțin nu în lumea reală. Poate unde este ea acum, sau în cele mai frumoase vise ale mele, dar unde sunt blocat în acest moment, în niciun caz.

       Urăsc lumea în care sunt captiv. Măștile pline de compasiune la suprafață, însă umplute de venin în interiorul lor, mă îndemână mai tot timpul să dau viața asta la o parte și să plec în următoare, dar mă opresc imediat. Nu pot face pasul decisiv. Simt că ceva mă oprește. Mai bine zis cineva. Cineva fiind automat ea.

       Mereu a scos ce era mai bun din mine. Vedea întotdeauna lumina din cel mai mare întuneric. Îmi asigura mereu linia de plutire dintre ireal și real. Era salvarea mea.

     Gândurile îmi sunt atacate de chipul Liei ce se întrezărește de după mulțimea agitată din parc. Pare că vrea să caute ceva. Sau pe cineva.

       Mă ridic și merg spre ea. Când mă observă, privirea i se schimbă, devenind mai agitată ca înainte.

        — Ce cauți aici? mă întreabă ea de parcă drumul ar fi doar al ei.

        — Nu am voie?

        — Ba da, dar eu—

      Se oprește din a-și continua ideea și rămâne parcă stană de piatră, uitându-se după umărul meu la ceva. Îmi întorc privirea și receptez un bărbat bine făcut, mai înalt și cu o barbă evident nespălată. Hainele îi sunt murdare și privirea parcă turbată.

       Se apropie rapid de noi, începând să mă măsoare din cap până în picioare. Își întoarce apoi privirea la fata cu ochii maritimi și pare că o  înjură în gând.

        — De asta ai fugit de acasă, pitică nerecunoscătoare? țipă acesta la Lia, eu dându-mi seama de abia după aceea că este unchiul ei.

        Sebastian mi-a povestit despre tratamentul pe care îl primește de la unchiul ei și probabil că o va aștepta din nou același tratament dacă se întoarce acasă cu el. Nu pot permite asta.