Spune-mi numele tău!

Capitolul 43- "Îmi este frică să nu o pierd"

    — Ai auzit de tipul care a furat un calendar? Are doisprezece luni de închisoare. Se spune că zilele sale sunt numărate, o aud pe brunetă și îmi dau ochii peste cap. 

    Am ieșit de la restaurant în urmă cu vreo patruzeci de minute, și am decis să ne plimbăm prin parc, iar în timpul acesta, Liei i-a venit minunata idee de a căuta niște glume pe internet. Nu am habar ce îi trece prin capul ăla, dar am renunțat de ceva timp să mă mai întreb. Nu duce nicăieri oricum.

     — Glumele astea sunt chiar și mai proaste decât cele pe care le faci tu, replic și primesc mai apoi un pumn în umăr. 

    — Am găsit alta! Ce a spus rechinul atunci când a mâncat peștele clovn? mă întreabă și atunci când realizez că așteaptă un răspuns de la mine, ridic puțin din umeri.

     — Nu am habar. Ce? încerc să mă prefac interesat, chiar dacă pot jura că gluma asta este și mai rea decât ultima.

      — Are un gust amuzant, replică și apoi începe să chicotească, în timp ce eu o trag mai aproape de mine, atunci când văd un băiat pe bicicletă, aproape de a o lovi. 

      — Poate ar trebui să fii mai atentă la drum. Oricum glumele alea sunt de toată jena, spun și râd puțin atunci când ea strâmbă din nas.

     — Vrei să îți spun o glumă chiar foarte amuzantă? mă întreabă pe un ton ridicol de copilăros, iar eu zâmbesc subtil.

    A părut în toane bune toată ziua. 

     — Surprinde-mă, comentez și ea îmi face semn să mă apropii, ca mai apoi să îmi șoptească la ureche.

     — Fața ta, spune și apoi începe să alerge și să râdă. 

    Rămân pe loc câteva secunde, ca mai apoi să privesc în jur puțin. Nu prea sunt oameni, probabil din cauza orei, sau a faptului că nu prea ai ce face noaptea. Încep să râd puțin și să alerg după ea. 

    Probabil dacă m-ar vedea Seb comportându-mă atât de copilăros ar râde pe tema asta câteva săptămâni bune. 

     — Stai să vezi ce pățești când te prind! strig în urma ei și ea se întoarce ca mai apoi să îmi scoată limba. 

    Uneori jur că nu pot deosebi un copil de grădiniță de ea. De asta o iubesc atât de mult. 

     O prind de talie în câteva secunde, ca mai apoi să o o îmbrățișez de la spate, iar ea încearcă să se elibereze. 

     — Dă-mi drumul față de murătură! strigă printre chicoturi, iar eu îmi ridic o sprânceană.

     — Acum sunt și murătură? o întreb și apoi încep să o gâdil, iar ea începe să râdă mult mai tare.

     — Te rog... Te rog lasă-mă! reușește să spună, râzând de parcă nu ar mai exista ziua de mâine, iar eu zâmbesc.

      La naiba! Aș da orice să o știu atât de veselă mereu.

      — Retrage ce ai spus, sau nu te voi lăsa în pace, o avertizez pe un ton amuzat, observând cum niște lacrimi îi scapă din cauza râsului puternic. 

      — Bine... retrag ce am spus! replică și eu îi dau drumul, iar ea expiră ușurată și își șterge lacrimile, ca mai apoi să zâmbească. Nu ai o față de murătură, ai una de borcan, bolboroșește mai apoi și realizez că nu are rost să mai încerc.

       — Chiar îți place atât de mult să mă enervezi? o întreb și ea îmi caută mai apoi mâna, împletind-o mai apoi cu a mea. 

     Iubesc când face asta.