Spune-mi numele tău!

Capitolul 49- "Și pot auzi cu ușurință cum își calcă inima în picioare"

   "Vino mai repede, voi muri de curiozitate!" o aud pe Lia de la celălalt capăt de telefon, ca mai apoi să zâmbesc ( uneori nu o pot deosebi de un copil mic; un alt lucru pe care iubesc nespus la ea).

    — Aproape am ajuns la magazin. Îți voi arăta cadoul imediat ce mă voi întoarce. Apropo, să te îmbraci în ceva drăguț, ieșim în oraș, spun la rândul meu și îmi imaginez deja cât de frustrată are expresia.

      "Bine, dar grăbește-te. Știi că nu sunt tocmai foarte răbdătoare!" spune mai apoi și eu virez la dreapta, apoi zăresc magazinul. 

    Puteam să jur că în mai bine de jumătate de an, ar fi trebuit să se schimbe câte ceva, dar magazinul arată la fel. Nu este nici măcar vopsit în o culoare puțin mai curată, iar un geam este și acum spart. Da... bănuiesc că proprietarii acestuia sunt încă la fel de zgârciți.

       — Lia, am ajuns la magazin, vorbim când mă întorc. Și nu încerca să cauți cadoul, îl am la mine, replic , ca mai apoi să aud un "bine" de după celălalt capăt de fir și să închid convorbiea. 

    Mama a vrut neapărat să îi facă iubitei mele celebra sa plăcintă cu mere, dar a uitat un lucru important; faptul că nu mai rămase nici măcar puțin lapte în frigider. Așa că și-a trimis sclavul (m-a trimis pe mine) să cumpere niște lapte, în timp ce ea a spus că va mai vorbi cu Lia. Sincer să fiu, mă bucur să văd că Lia se înțelege atât cu tata, cât și cu mama. Îmi va fi mai ușor în acest mod să îi dau cadoul. 

     Am cumpărat cadoul de mai bine de o săptămână, vrând să aștept un moment cât mai potrivit. M-am gândit că aș putea să o scot azi în oraș pe bunetă, ca mai apoi să i-l dau. Inele de promisiune. Nu a fost tocmai o alegere foarte ușoară, am încercat să găsesc o pereche puțin mai specială, sau cel puțin care să iasă puțin în evidență. Iar după vreo patru magazine vizitate și după mii de răzgândiri, am ochit o pereche perfectă.

     Nu e ca și cum aș cere-o (cel puțin nu încă), dar vreau să ne promitem unul celuilalt timpul și certitudinea că aparținem doar unul altuia. Vreau să ne promitem că orice s-ar întâmpla între noi, oricât de anevoios ar fi drumul pe care îl avem în față, oricât de simplu ar părea să fugim, să ne întoarcem unul la celălalt, încercând să rezolvăm totul. Să ne promitem unul altuia că vom prețuia ceea ce avem, că vom pune iubirea noastră mai presus de orice. 

     Să ne jurăm să reconstruim fiecare zid spart al nostru, cu răbdare și grijă. Fiindcă da, atât eu, cât și Lia avem zidurile sparte. Eu din cauza accidentului, iar ea din cauza unchiului său, dar nu numai. Și chiar dacă amândoi avem răni adânci, răni care ne fac sufletul să se înece în durere, putem să ne vindecăm reciproc, având timpul ca ajutor. Putem să ne dăm reciproc o a doua șansă, având fericirea și liniștea ca acompanion.

    Zâmbesc slab apoi parchez mașina în fața magazinului. Stau preț de câteva secunde fără să mă mișc, apoi scot din buzunar cutia cu cele două inele. Inițial am vrut să iau doar unul, pentru Lia, dar am vrut să promit la rândul meu, ceea ce va promite bruneta. O relație se simte în doi, se împarte în doi, ci nu doar în unul. 

      Albastru. Culoarea inelelor este aceeași cu cea a irișilor iubitei mele. Iriși care au devenit demult drogul meu, care au săpat încă de la început (chiar dacă nu am realizat atunci) în inima mea, făcându-și loc în mica cameră de acolo; ca mai apoi să arunce cheia și să rămână închiși. Și nu am priceput pe moment, ce aveau să îmi facă acei doi ochi ai cerului și ai mării. Nu am înțeles cât de puternici pot fi, sau cât de adânc pot vedea în sufletul meu. Dar încet-încet, ochii mei au început să îi privească ochii săi. Nu un contact vizual, ci mai departe de atât. Am început să văd la rândul meu mai departe de ceea ce bruneta lăsa să se vadă la exterior: doar fericire și zâmbete. Am reușit să văd după acea mască, ca mai apoi să îmi pun semne de întrebare.