Spune-mi numele tău!

Capitolul 39-"Puteam să jur că sunt obișnuit cu durerea imensă din interior"

    — Te rog să mă ierți. 

      Liniștea este extrem de apăsătoare, iar singurul lucru care o deranjează este șoapta mea. Vântul adie ușor plopii, iar foșnetul frunzelor acompaniează sinistrul cadru. 

    Sute de morminte pândesc în jurul meu, asigurându-le mulțimilor de suflete locul de odihnă. Picioarele mele stau îngenuncheate în fața unei cruci de piatră, care are inscripționată un nume mult prea cunoscut, lângă o dată mult prea blestemată. 

      "Izabella Collins— 13.01.2019"

    Înghit în sec și închid ochii preț de câteva secunde.

     După ce mi-am luat rămas bun de părinții mei, mi-am dat seama că trebuie să o vizitez înainte de a părăsi orașul. Am realizat că voiam demult să mă descarc în fața ei. Ar fi fost o șansă ratată, dacă m-aș fi întors în Chicago fără să îi vorbesc. 

     — Știu că sunt un nenorocit și jumătate. Știu că nu merit iertarea ta, dar... te rog măcar să te gândești la ea, spun pe un ton scăzut, simțind o înțepătură puternică prin zona inimii.

   Nu am habar dacă este din cauza melancoliei, a vinovăției sau a dezgustului pe care îl simt la adresa propriei persoane. Poate toate amestecate. 

      — Am trăit mereu cu regret, Iza. Mi-am săpat adânc în suflet o smoală neagră de vinovăție, disperare și furie. Nu pot fi un idiot atât de mare încât să spun că nu a fost vina mea în totalitate. Fiindcă exact așa a fost, continui și apoi îmi întrerup monologul, lăsând ca un oftat de al meu, să se piardă în negura nopții. 

     Da, sunt în cimitir noaptea, singur. Cu toate astea, nu simt niciun fel de teamă. Cu toate că liniștea macabră nu este foarte relaxantă în situația de față. 

     — Din cauza mea te-ai stins precum o lumânare; nu a fost nevoie decât de o secundă pentru a-ți pierde flacăra ce ardea în interiorul tău. O prostie de a mea, o idioțenie pe care nu voi fi în stare să mi-o iert oricâte vieți îmi va fi dat să am, te-a condus pe ultimul drum, fără ca măcar să îmi pot lua rămas bun. Te-am condus cu mâna mea în gară, dar eu nu m-am urcat cu tine în tren, iar tu... ai plecat definitiv din stație. 

    Mă opresc din nou pentru a putea să îmi trag suflul. Cine ar fi crezut că e atât de greu să vorbești cu tine însuți?     

      — Se spune că moartea este ca o umbră în care se prefac oamenii, ca să poată zbura deasupra pământului, liberi ca păsările cerului. Așa te simți și tu acum? Oarecum liberă? Măcar un sfert fericită? Da, aș vrea din rădăcinile ființei mele să cred asta, dar știu că nu este nimic altceva decât o minciună frântă. O minciună născocită de inima mea pentru a diminua vinovăția aspră ce mă apasă. Știu că—

      Nu mai apuc să îmi finalizez ideea, căci tresar subtil atunci când aud niște zgomote venind din spatele meu. Mă ridic instant, încercând să nu bag de seamă fiorii subtili ce mi-au ridicat firele de păr de pe mâini. 

     Scot lanterna telefonului, ca mai apoi să văd un motan negru, ce se uită pieziș la mine. Un gând sadic îmi trece prin minte, ca mai apoi un râs scurt și dement să răsună prin cimitir.

       — Carevasăzică, însuși Satana a venit să mă salute. Doar în vizită, sau ai de gând să îmi arăți locul binemeritat? întreb animalul nevinovat, uitându-mă direct la el, parcă așteptând să îmi răspundă. 

      Să înțeleg că nu sunt departe de a înnebuni complet. 

        Pisica scoate un miorlăit ascuțit și aș minți dacă aș spune că nu îl văd dispus să se metamorfozeze cu adevărat într-un bărbat înalt, cu aspect bine îngrijit, cu o ditamai pelerina neagră și care îmi va spune "Ceasul a sunat de doisprezece, iar zilele tale s-au scurs."