Spune-mi numele tău!

Epilog

      ~după șase luni~

***

     Haide idiotule. Haide. Nu e atât de greu. Doar apasă naibii la soneria ușii.

      — E ușor să mă gândesc la ceea ce trebuie să fac, dar e mai greu să pun asta în practică, bolborosesc și închid ochii câteva secunde. 

     Nu mai pot da înapoi. Nu mai vreau să dau înapoi. Stau în fața apartamentului lui Seb, după ce m-am asigurat că Lia (care a ieșit din comă de mai bine de cinci luni, spre liniștea mea) a mers la el. Și ca un cretin și laș ce sunt, nu fac nimic altceva decât să îmi număr gândurile, așteptând parcă un miracol. Dar trebuie neapărat să îmi adun curajul și să apăs pe sonerie.

      Fiindcă vreau să o văd. Fiindcă vreau să îi cer iertare. Fiindcă nu mai pot. 

      Nu mai pot petrece o altă zi fără ea. Nu am habar cum am rezistat șase luni fără să îi aud vocea, fără să îi văd ochii, sau fără să îi simt buzele. 

      Am crezut că decizia mea de a pleca a fost cea mai potrivită. Am crezut că nu pot rezolva ceea ce am făcut, decât prin fugă. Dar nu a fost așa. Mi-am dat seama de asta, abia atunci când nu mai puteam să mă țin pe picioare, fiind mult prea mangă și mult prea înfometat. În tot timpul în care am stat departe de brunetă, m-am rătăcit de propria persoană. M-am înstrăinat atât de mult de cel care obișnuiam să fiu odată (sau mai bine zis, cel pe care Lia s-a asigurat că îl scoate la suprafață) încât nu am rămas decât un trup gol, fără suflet și cu inima de gheață. Durerea fizica provocată de băutură, țigări și faptul că de abia mai mâncam, nu s-a comparat nici măcar un sfert cu durerea care îmi zguduia sufletul din nou și din nou, în fiecare clipă, la fiecare oră. 

      De fiecare dată când închideam ochii o vedeam. Îi vedeam ochii albaștri și plini de furtuni, dar care se domoleau de fiecare dată când îi întâlneau pe ai mei. 

       De fiecare dată când loveam cu pumnii în pereți, de fiecare dată când mă loveam de unul singur, îi auzeam vocea în minte. Îi auzeam vocea pe care aș putea să o recunosc oriunde, și care îmi spunea să încetez. 

     De fiecare dată când scriam într-un caiet prostesc toate momentele pe care le-am petrecut cu bruneta, îi simțeam căldura buzelor și liniștea din îmbrățișare. 

      Și nu am mai rezistat. Deveneam din ce în ce mai uscat pe dinăuntru, din ce în ce mai rupt de realitatea. Asta până când Adam, cel care m-a lăsat să stau în vila lui în tot timpul ăsta, s-a săturat de toată prostia mea depresivă și m-a forțat să mă reîntorc aici, la ea. Dacă nu m-ar fi îndemnat el, mai mult ca sigur și acum aș fi zăcut în propria băltoacă de transpirație, cu o sticlă de alcool în mâna dreaptă, iar cu un pachet de țigări în cealaltă mână. 

      Trebuie să recunosc. Am avut noroc de Adam. După ce am fugit, mi-am amintit de un alt prieten de al meu, nu la fel de apropiat ca Seb, dar nici la fel de distant precum un străin. Așa că nu am avut decât o singură soluție. Să mă refugiez la el, cu toate că nu a fost întocmai cea mai potrivită decizie, având în vedere că stă în capătul celălalt de oraș. Iar atunci când am spus că am nevoie de un loc unde să stau, nu m-a întrebat mai multe ( probabil i-a fost milă de mine, în acea zi arătam ceva mai rău decât un mort). Cu toate că de abia am mai ținut legătura cu el în ultimul timp, a fost cel care m-a ajutat, exact cum a făcut în urmă cu un an Sebastian.

     Chiar dacă firea lui este mult mai rece și distantă decât a lui Seb (poate se datorează și faptului că la rândul său, trecutul nu a fost întocmai cel mai bun prieten al său— nu știu multe informații, însă am auzit ceva de o sinucidere a unei persoane dragi) a fost mai mult decât suficientă; fiindcă în acele clipe nu aveam nevoie de cineva băgăcios, sau care să mă irite. Aveam nevoie de cineva care să fie acolo doar cu prezența, pentru că oricum ar fi fost, eu m-aș fi simțit mai singur și mai pustiit ca oricând.