Spune-mi numele tău!

Capitolul 12- ,,Probabil mă urăști bruneto!"

       — Auch! se plânge Lia precum un copil de grădiniță.

        — Stai liniștită, nu mori de la atât, îi spun și îmi dau ochii peste cap.

       Am vrut să plec spre imediat ce am lăsat-o pe Lia acasă, dar în timp ce am pornit mașina, am auzit niște zgomote puternice din casa brunetei, iar mai apoi, țipătul acesteia.

       Îmi făcusem o idee, dându-mi seama că sursa tuturor problemelor, nu poate fi alta decât, maimuțoiul de Stan.

       Când am intrat în locuința celor doi, am rămas șocat. Unchiul Liei părea turbat, având pumnii încleștați, ochii roșii, și privindu-mă de parcă ar fi vrut să mă taie în bucăți.

        Lia stătea pe undeva prin colțul încăperii, cu fața între genunchi și plângând silențios, parcă fiindu-i frică să nu îl enerveze și mai tare pe unchiul— sau mai bine zis, monstrul— său.

       Bărbatul fusese la fel de mirat ca atunci în parc, iar de data asta, părea mult mai pornit să mă lovească, însă uitase din nou, că eu ripostez, ci nu mă las în voia loviturilor sale, precum bruneta.

       De abia se ținea pe picioare din cauza băuturii, însă cu toate acestea, a încercat de câteva ori să mă lovească. Nu m-am chinuit prea tare să mă feresc, iar la un moment dat, enervat până la culme de moaca lui, i-am dat o palmă, acesta căzând pe podea și bolborosind niște cuvinte, auzite doar de persoana sa.

        Am mers mai apoi în fața Liei, punându-mă în genunchi și încercând să îi îndepărtez mâinile. Părea speriată și plânsul îmi părea că nu cunoștea cuvântul ,,sfârșit". Suspina și tremura în același timp, iar eu habar nu aveam ce dracu puteam să fac.

       I-am spus de câteva ori numele, iar dintr-un motiv sau altul, ea reacționeze într-o oarecare măsură. Îi luase câteva secunde pentru a-și îndepărta mâinile și a-și ridica privirea, iar atunci i-am putut observa rana aflată în zona frunții. M-am uitat în jur, dându-mi seama că lucrul care s-a spart și a provocat acel zgomot, nu era altceva decât o vază ce acum era făcută bucăți, și trona pe undeva pe lângă Lia. Nu mi-a luat mult să conștientizez că acea vază, ar fi putut fi motivul, pentru care fruntea bruntei arăta de parcă ar fi fost bombardată de o ditamai sticla.

       Sângele i s-a scurs considerabil, acoperindu-i ochiul drept, și forțându-l să stea închis. Am ajutat-o să se ridice, ca mai apoi să o aduc la apartamentul lui Sebastian.

        Când am ajuns, nimeni nu era acasă, însă acesta era ultimul lucru care mă îngrijorase pe moment. Nu m-am mai întrebat unde ar fi putut fi fraierul de Sebastian, ci am dus-o pe Lia în bucătărie, luând trusa de prim ajutor— despre care îmi spusese prietenul meu încă din primele zile, pentru orice eventualitate— și am început să îi pansez rana, însă aceasta se comportă de parcă ar avea șase ani.
          

         — Ți-am spus să nu te mai întorci acolo aiurito! încep să o dojenesc, însă ea nu pare deloc afectată de ceea ce i-am spus.

         — Nu am nevoie de predicile tale, îmi răspunde și folosește un ton pe care nu l-am mai auzit venind de la ea.

         Rece.
        Tăios.
        Aspru.

         Mă uit la ea și simt ceva ciudat. Nu-mi place să o văd în starea asta, și la naiba, dar nu înțeleg de ce! Aș vrea să îi iau eu durerea, iar sentimentele de compasiune mă încearcă din greu. Ce naiba mi se întâmplă?

          — Seb nu va fi prea încântat să afle ce s-a întâmplat, îi spun în timp ce îi pun un plasture peste rana proaspăt verificată.