Spune-mi numele tău!

Capitolul 32-"Bruneta a devenit prezentul meu, și cea care mi-a salvat viitorul"

   — Deci, ce a spus? o întreb pe brunetă, virând mai apoi la dreapta.

   După incidentul de ieri, Lia și blonda cu care s-a bătut, aveau să primească "pedeapsa" azi.

   — O săptămână de detenție și un eseu de cel puțin trei pagini, prin care trebuie să "reflectez la ceea ce am făcut", spune fata din stânga mea, făcând ghilimelele pentru ultima parte, iar eu chicotesc subtil.

   — Ar trebui să fii fericită, replic și îi surprind expresia confuză a brunetei.

   — Fiindcă trebuie să îmi petrec încă o săptămână pe lângă nesuferita aia? mă chestionează și eu îmi dau ochii peste cap.

    — Fiindcă nu te-a exmatriculat, sau nu ți-a tăiat bursa, spun și o privesc zâmbind relaxat.

   Chiar mă bucur că nu a recurs la măsuri atât de drastice. Oricum eu și Seb nu am fi stat precum doi spectatori. Aveam de gând să facem ceva, prin care să îi schimbăm decizia directorului, însă acum, spre bucuria noastră, nu mai este nevoie. Putem respira ușurați, atât eu, cât și Sebastian. Mai bine să petreacă o săptămână în detenție, decât să nu mai aibă dreptul să plece nici măcar acolo.

   — Pentru tine e ușor de spus. Nu tu ești obligat să vii și mai devreme cu o oră la școală, spune și apoi își dă la o parte o șuviță de păr.

   — De ce trebuie să vii cu o oră mai devreme?

    — Păi i-am spus directorului că eu lucrez după cursuri, iar el a fost destul de drăguț încât să mă lase să stau doar câte o oră după cursuri, însă va trebui să vin cu o oră mai devreme, și să o ajut pe Margaret la cantină, comentează pe un ton aspru și plin de sarcasm, iar eu mă abțin să nu râd.

    — Nu e nimic nou. Porți șorț și la restaurant, glumesc și bruneta îmi dă un pumn în umăr.

   — Ce amuzant ești tu! Mor de râs, glumește la rândul său, iar eu îi prind mâna dreaptă într-a mea, tresărind ușor din cauza căldurii ce îmi traversează de-a lungul corpului.

   Observ că nici Lia nu este total neafectată de gestul brusc de afecțiune din partea mea, căci își mută imediat privirea pe fereastră, încercând să își înfrâneze zâmbetul, care clar, vrea să îi trădeze emoțiile.

    — Nu spune că mori. Nici măcar în glumă, șoptesc și nu am habar dacă m-a auzit.

   Trag pe dreapta, oprind mașina în fața unui parc. Lia mă privește perplexă și îi zâmbesc, dându-i drumul la mână.

   — Ce facem aici? Întârziem la lucru, comentează și eu doar scot cheia din contact, îndesându-mi-o în buzunarul hanoracului.

   — O haide, nu se întâmplă nimic dacă întârziem jumătate de oră, spun și apoi cobor din mașină, iar bruneta face la fel.

   Închid mașina, îndemnându-mi pașii să ajungă într-un drept cu bruneta.

   — Ce facem aici? o aud cum repetăm iar apoi îmi îndrept atenția asupra ei.

   — Aveam nevoie de o plimbare, mint și îmi ridic umerii.

    Adevărul este că vreau să vorbesc în liniște cu ea despre mai multe lucruri. Vreau să aflu ceea ce s-a întâmplat ieri. Vreau să o întreb care e treaba cu idiotul de Kyle. Dar cel mai important... vreau să vorbesc despre noi doi.

    Vreau să o întreb ceea ce am fost și ceea ce suntem acum. Cu siguranță ea se întreabă același lucru, dar poate ne putem spune propriile incertitudini, apoi să trasăm o idee clară, una pe un front comun.