Spune-mi numele tău!

Capitolul 31-"Poate că un sărut chiar îți poate schimba starea "

        — Bună dimineața! Ai dormit bine? îl întreb pe Seb, în timp ce se așează pe scaunul de la masă.

      Îl privesc zâmbindu-i, iar el mă privește nedumerit.

         — Te simți bine? mă întreabă la rândul lui, iar eu doar râd scurt.

         — Mai mult decât atât! Mă simt... extraordinar, replic, iar el se ridică, venind lângă mine. 

         — Ai câștigat la lotto? De ce dracu ești atât de fericit dis-de-dimineață?  mă întreabă, iar eu opresc mașinăria de făcut cafea. 

         — Nu am voie să fiu așa? comentez, ridicându-mi o sprânceană amuzat.

         — Nu, ba din contră: îmi place să te văd așa, spune și zâmbește. Doar că... nu prea ai mai fost așa în ultima vreme, continuă, iar eu casc, luând mai apoi o gură de cafea. 

      Pun niște cafea și într-o altă cană, ca mai apoi să i-o dau brunetului.

         — Niciodată nu este prea târziu să te bucuri de viață, spun, iar afirmația rostită, mă șochează și pe mine, în egală măsură ca pe Sebastian. 

        — Mă bucur că ți-ai dat seama într-un final de lucrul ăsta, replică și apoi zâmbește larg.

       Nu mai îi răspund, ci plec înspre camera mea, lăsându-mi cafeaua de abia începută, pe masă. Închid ușa, căutându-mi niște haine. 

      Iau un hanorac negru, ca mai apoi să îmi dau jos tricoul pe care îl aveam —și care judecând după toate petele de pizza, nu ar strica să mai facă o vizită în mașina de spălat. 

     Îmi iau hanoracul, dar mă opresc din a mai face ceva, atunci când îmi observ chipul din oglindă. După atâta timp... par cu adevărat fericit. 

    Poate mă simt și vinovat, fiindcă am de ce. Am luat viața de la capăt, atunci când nu mai aveam dreptul. I-am deschis ușa fericirii, atunci când ar fi trebuit să aștept să plece la altcineva, iar eu, să întâmpin tristețea și regretul. Mai mult ca sigur nu merit să mai zâmbesc. 

    Dar cu toate astea, pentru prima oară de când s-a întâmplat accidentul, un alt sentiment este mai puternic decât vinovăția. Mă simt... fericit, împlinit. 

     "Niciodată nu este prea târziu să te bucuri de viață"

     Afirmația pe care i-am spus-o cu foarte puțin timp lui Seb, m-a surprins chiar și pe mine. Asta deoarece nu mai credeam că mă voi mai putea bucura vreodată de viață. Până când Lia a apărut în peisaj. Nu am realizat atunci, dar ea devenise deja o amenințare asupra monotoniei și culorilor închise ce îmi îngrădeau sufletul și mintea. 

     Ieri, atunci când ne-am sărutat, am putut să simt ce înseamnă să reînvii. Nu mai am ținut cont de vinovăție, regret, loc, sau moment. Nimeni și nimic nu a mai contat. Eram doar eu și ea. Eram doar noi, iar clipa pe care am împărtășit-o, nu ar fi putut fi distrusă în niciun fel. 

    Nu a fost Iza.

     Nu a fost Kyle. 

     Am fost doar eu și Lia. 

     Am avut puterea să trec peste ceea ce mă reținea, și mi-am creionat în minte acel sărut dulce.  Am realizat că bucățile rupte din inima mea, au încceput să se lipească una de alta și că probabil, într-un viitor nu foarte îndepărtat, vor forma din nou o singură bucată.

   Lia este cea care a avut puterea să mă reîntregească, și să îmi distrugă toți norii negri ce pândeau deasupra  mea. 

     A devenit pansamentul ce mi-a acoperit rana de pe inimă.