Spune-mi numele tău!

Capitolul 16-,,De ce trebuie să te afunzi singură în beznă, Lia?"

      — De ce ai o față de parcă cineva ți-a mâncat pisica? îl întreb pe Sebastian, după ce intru în bucătărie și îi observ grimasa serioasă ce îi trădează moaca.

       — Unu la mână: urăsc pisicile! Sunt viclene și te-ar trăda imediat pentru a-și salva blana. Prefer câinii, răspunde serios și mă face să zâmbesc subtil din cauza seriozității sale. Iar în al doilea rând, îmi fac griji pentru Lia, continuă, și brusc, zâmbetul mi se evaporă de pe față.

       — A pățit ceva? întreb, încercând să nu par foarte curios cu privire la ce i s-ar fi putut întâmpla.

        — Nu îmi răspunde la telefon de aseară, așa că nu mai rost să spun despre mesaje. Lia mereu îmi răspunde Arax, replică și i se poate observa cu ușurință îngrijorarea.

        — Probabil e cu sacul ăla de oase, comentez, ridicând relaxat umerii.

         — Asta mă îngrijorează mai tare! Tu nu ai habar cât de periculos poate fi Jacob. Nici Lia nu are idee despre cum este el cu adevărat, spune și se așează pe scaunul din fața mea.

          — Și tu ai? 

          — La începutul mutării mele am intrat în niște anturaje nu prea potrivite. Jacob a rămas același băiat dependent de cocaină și cu poftă de distracții, scoate la iveală brunetul niște informații, care mă cam pun pe gânduri.

          — Tu ai consumat?

          — O singură dată, răspunde și îmi vine să îi dau un pumn zdravăn peste bostan. Când mi-am dat seama cât de periculoși sunt prietenii lui Jacob, dar mai ales el, am decis să mă retrag din toate prostiile lor.

         — Crezi că Lia ar putea avea probleme?   

         — Nu cred, știu. Presimt că ceva nu este bine. 

          —  Atunci de ce dracu mai stai aici? Să mergem la ea acasă, spun pe un ton mai aspru decât intenționasem. 

          — Nu cred că e o idee tocmai potrivită. Unchiul ei nu va fi prea încântat dacă am merge la ea, comentează la rândul său.
  
          — Dar mai bine stai și îți omori și ultimii neuroni pierduți prin bostan?

          — Crezi că ar trebui să mergem acolo? mă întreabă la rândul lui.

          — Nu cred, știu, repet ceea ce a spus mai devreme, făcându-l să își dea ochii peste cap.

           — Sper să nu agravăm situația.

           — Nu o vom face. Acum haide, nu te mai gândi atât. Prostănaca aia vrea neapărat să fie salvată, spun și mă ridic de pe scaun, îndreptându-mă încet spre ușă.

          — Nu înțeleg ceva. De ce îți faci atâtea griji pentru ea? întreabă brunetul, făcându-mă să mă opresc în loc.

       Nu îmi fac griji pentru ea, ci mai mult mă simt într-un fel dator să o ajut. De ce? Asta nu pot să îmi dau seama.

        Lia caută mereu pericolul, iar asta mă enervează. Nu poate să stea măcar câteva zile, fără să intre în bucluc. Am zis să mă lase naibii în pace, iar acum că a făcut-o, parcă ceva lipsește. 

          — Nu îmi fac. Doar nu vreau să o am pe conștiință, replic într-un final și părăsesc apartamentul cu Seb pe urmele mele. 

          — Ea nu e Iza, îngână cel din spatele meu, crezând că nu îl aud, însă o fac.