Spune-mi numele tău!

Capitolul 4-,,Ciudați... toți sunt niște ciudați."

        Îmi deschid ochii încet, când aud niște bătăi repetate la ușă.

       — Sebastian! Cineva e la ușă! îl strig din sufragerie cu speranța că nu va trebui să mă ridic de pe canapea.

       Nu aud nimic. Nu se aude nici măcar un răspuns. Probabil doarme ca un nesătul!

        Mă ridic buimac, abia ținându-mă pe picioare. Tot ce vreau în clipa asta, este să îl prind de gât pe cel care a decis să vină dis de dimineață și să îmi perturbeze somnul.

       Mă târâi— la propriu— până la ușă și apoi o deschid fără niciun chef. Dau de brunetă. Are fața umedă și obrajii săi îi par scrijeliți de lacrimi. Sub ochi are urme negre; cearcănelele nelipsind. Cobor apoi privirea până la buzele ei, observând o dâră uscată de sânge. Jumătate de față îi este acoperită de păr.

       Habar nu am de ce, dar din cauza priveliștei din fața mea mă cuprinde un val bizar de sentimente. Stomacul mi se strânge cu forță, iar tot ceea ce simt acum, este total necaracteristic mie.

         — Ce dracu' ai pățit? mă văd întrebând deodată.

      După privirea pe care mi-a abordat-o, nu prea cred că are de gând să îmi răspundă prea curând.

         — Lia?

        Mă întorc pentru a depista sunetul, dând de un Sebastian somnoros, care are pe el doar o pereche de pantaloni scurți, abdomenul fiindu-i descoperit.

        După ce o vede pe Lia, pe față îi apare o grimasă îngrijorată. Se apropie rapid spre ea și începe să o analizeze.

         Îi ridică bărbia și apoi îi atinge buza. Lia scâncește odată cu atingerea lui Sebastian; pesemne că a durut-o. Îi dă apoi la o parte părul și acum pot observa pata vânătă ce tronează pe partea stângă a feței.

       O îmbrățișează, ducând-o la pieptul său. Există tricouri Seb. Înțeleg ai pătrățele, dar cine nu are?

         Dacă până acum aveam dubii, acum sunt aproape sigur că ei doi sunt mai mult decât prieteni. Aproape sigur.

         — Îl omor! aud apoi vocea gravă a lui Sebastian, ce mă scoate din starea de meditație.

        O văd pe Lia cum se apropie de acesta, prinzându-i mâinile între ale sale, iar eu mă simt mai prost ca niciodată.

       Mă simt în plus și aș vrea să dispar din zonă, dar subiectul pe care cei doi l-au abordat mă fac să rămân pironit în loc. Vreau neapărat să aflu ce i s-a întâmplat și probabil nici măcar dacă ei doi se vor tăvăli, nu voi pleca, deși aș dori să nu asist la așa ceva.

        — Uită-te la mine Seb, o aud ca prin vis și îmi îndrept privirea înspre ea. Nu vei face nimic, continuă apoi cu o voce scăzută, precum o șoaptă.

        — Tu vezi în ce stare ești? Lia, nu mai vreau să aud nimic. Astăzi va plăti mai mult ca sigur.

       Privirea lui Sebastian este mai întunecată ca niciodată, lucru care sincer mă face să îmi pun un semn de întrebare. Nu înțeleg ce l-ar putea determina pe Seb în așa hal, încât să devină  violent dintr-o dată. Niciodată nu l-am văzut așa. Poate s-a schimbat cu timpul, dar este puțin probabil ca de la acea persoană calmă și caldă, să devină ce este în clipa de față.

        — Seb, nu am venit la tine pentru a-ți spune să îl iei la bătaie. Am venit fiindcă nu am unde să stau. Vreau să pun distanță de el măcar câteva zile.