Spune-mi numele tău!

Capitolul 15-,,De ce întrebările simple, au mereu răspunsuri date naibii?"

        — Bună dimineața, frumoasa adormită! Trezește-te, altfel întârziem la școală. Sau trebuie să te sărut pentru a te trezi? îl aud pe Sebastian, dar nu îl bag în seamă.

     Mă ridic ca ars, atunci când îi simt respirația caldă, exact deasupra buzelor mele. Nebunul ăsta chiar voia să mă sărute?

        — Poponarul naibii! Nu îți merge cu fetele și acum schimbi partea? țip la el, încă mirat de ceea ce voia să facă bulangiul din fața mea. 

        — Voiam să te scuip nebunule. Nici dacă aș fi poponar, și chiar dacă tu ai fi și ultimul de pe planetă, nu aș fi așa disperat, încât să mă uit la tine, replică brunetul fără non-șalanță. 

         — Vai, dar ce să zic? Crezi că eu m-aș uita vreodată la tine? întreb la rândul meu, căutând prin dulap, un tricou care nu este extrem de șifonat.

         — Normal că nu te-ai uita. Dacă ai face asta, ai orbi din cauza frumuseții mele, spune brunetul, plin de sine.

          — Poate nu aș mai vrea să văd după aceea, mormăi, în timp ce îmi iau o pereche de pantaloni, pe care i-am ales din întâmplare.

           — Hai mai lasă-te zâno. Nu te crede Făt-Frumos, dacă semeni mai mult a balaur, replică, îmi face cu ochiul, și pleacă înainte de a mai spune ceva.

          
         După ce Sebastian închide apartamentul, urcăm în mașina sa, iar gândul îmi zboară pe neașteptate la Iza. Îmi amintesc de ochii ei. Ochii precum marea, care îmi înecau de fiecare dată supărările. Îmi aduc aminte și de râsul său colorat. Râs care era mai amuzant decât gluma în sine, dar care te făcea să zâmbești automat. Îi văd chiar și acum părul tuciuriu, cum se clătina subtil, din cauza vântului. Îi pot simți și în acest moment buzele sale pline și cărnoase, sau mâinile pe care le avea mai mereu, precum gheața. O simt și azi aproape, dar e mai departe decât îmi pot imagina.

        Sunt momente în care o pot vedea. În care o îmbrățișez, o sărut, îi spun cât de mult o iubesc. Spre marea mea dezamăgire, toate acele clipe de fericire, sunt doar niște joculețe, primite de la subconștient. Încerc să îmi amintesc momentele în care o aveam aproape, dar nu pot. Tot ce îmi pot aminti —și nu prea aș vrea— este acea noapte care m-a distrus, atât pe mine, cât și pe ea.  Ea nu se va întoarce, iar eu, nu voi mai putea fi vreodată ,,eu".

         Nu voi mai putea să o aud vreodată.
         Nu îi voi mai putea simți parfumul.
         Nu îi voi mai putea vedea roșeața obrajilor, atunci când îi spuneam cât de frumoasă este.
         Nu îi voi mai putea simți bătăile inimii, ca atunci când stăteam așezați pe iarbă și priveam cerul.
         Nu mai trăiește, iar asta, este doar vina mea.

          Eu am omorât-o.

     
          —  Hei! Pământul către Arax! îl aud pe Sebastian, și mă întorc spre el.

            — Da?

            — La ce te gândești? Pari mai pierdut decât de obicei, replică brunetul și începe să râdă, dar eu nu pricep ce este amuzant.

            — La nimic, mint și mă așez mai bine pe scaun.

             — După moaca ta, părea că te gândești la lucruri de o importanță cosmică, spune și apoi virează la dreapta.

             — Mă gândeam la niște prostioare, îi răspund și apoi privesc pe geam.

              — Niște ,, prostioare'' pot fi totul, răspunde Seb, iar eu îl aprob printr-un semn subtil din cap.