Spune-mi numele tău!

Capitolul 13-,,De ce mă simt totuși dator să o ajut? "

       Intru în apartament precum un hoț, încercând să nu fac prea mult zgomot. Îmi arunc o privire peste ecranul telefonului, și constat că este cinci și șaptesprezece dimineața.

      Când am plecat aseară, nu m-am gândit unde voi sta, așa că, peste noapte— sau mare parte din ea— am petrecut-o în ,,minunata" mea mașină, dar acum am decis că ar fi cazul să mă întorc.

      Nici nu prea știu de ce am plecat atunci, dar probabil a fost o pornire prostească. Acum însă, trebuie să mă gândesc ce îi voi spune lui Sebastian. Bruneta sigur i-a povestit de mica noastră... ,,ceartă''. Nu prea știu sigur dacă a fost o ceartă adevărată, sau doar o eliberare de frustrări și nervi, însă cert este că, Lia nu mă va ierta. Asta am și vrut până la urmă. Pun distanță înainte de a deveni totul mult prea ciudat.

 
       Deschid ușa, dându-mi seama că nu este închisă. Oare Seb nu a venit încă?

       Pășesc ca fraierii din filme, cu grijă, dar înjur imediat în barbă, când podeaua scârțâie sub greutatea mea. Și doar am zis că voi lăsa shaorma!

       — De ce dracu intri ca un șobolan? mă întreabă imediat un Sebastian pe jumătate adormit. Nu că nu ai fi unul, continuă, iar eu îmi dau ochii peste cap.

       — Nu am vrut să te trezesc, îi răspund simplu, așteptând să mă înjure din cauza Liei.

      Se pare că s-a întors.

       — Unde ai fost?

       — Te pot întreba același lucru, răspund la întrebare cu o altă întrebare, uitându-mă subtil după Lia.

        — Am întrebat primul, spune și apoi cască.

        — Știi bine de ce am plecat, replic, privind acum podeaua ce pare extrem de interesantă.

        — Dacă aș ști, crezi că te-aș mai întreba, Einstein? comentează la rândul său, parcă luptându-se cu sine să nu adoarmă.

        — Tu chiar nu știi?

         — Ce ar trebui să știu?

         — Nimic. Am plecat fiindcă... voiam să te caut, spun prima minciună care îmi vine prin minte, simțindu-mă oarecum prost.

       Sebastian nu merită să fie mințit, dar deocamdată nu vreau să îi spun decizia mea. Ar suna grozav un: ,, Păi, stai să vezi Seb! M-am decis să o jignesc pe prietena ta cea mai bună, doar fiindcă a fost mult prea drăguță cu mine.". Ar suna perfect!

        — Opa! Unicornul și-a făcut griji pentru mine, nu? întreabă trântindu-se pe canapea precum un sac de cartofi.

        — Unde ai fost? mă eschivez, așezându-mă lângă el.

         — M-am dus la aeroport pentru a-l lua pe vărul meu. Apoi am petrecut puțin, dacă mă înțelegi, spune și apoi îmi face cu ochiul.

         — Ce văr?

         — Nu îl cunoști. Nu prea am vorbit cu el când eram mai mic. Am început să discutăm de câteva zile. Probabil știa de la mătușa că stau aici și voia să se asigure că are la cine să apeleze, la nevoie.
   
        — Înțeleg. Unde e Lia? întreb, luându-mă și pe mine prin surprindere.

         — Lia? Acasă la ea, unde să fie?

         — Cum? întreb și mă ridic în picioare ca ars. Nu era aici când ai venit?