Povești de Crăciun - FINALIZATĂ

Capitolul 2

Minute de tăcere, urmate de fata ce se repezi brusc să îl ia în brațe pe Alec..

—De ce l-ai alungat? Poate l-am fi putut convinge să...

—Să nimic! Îl întrerupse fata. Tata niciodată nu are timp de noi.

—Dar poate...

—Fără poate, frate...

Șoptind, fata se duce la acesta ghemuindu-se in brațele lui. Între ei se lăsă tăcerea, tensiunea și
stresul erau resimțite.

—Cum crezi că era... ea?

Nu era nevoie de nume sau de un alt apelativ, amândoi știau despre cine era vorba.

—Înțeleaptă..

—Îmi e dor de ea... Vărsând lacrimi, lucru ce îl făcea doar în prezența lui, strânse ochi în fața luminițelor.

—Nici nu ai cunoscut-o, și nici eu. A murit ca să trăim.

—Nu mai fă pe filozoful Al. Spune apăsat deschizând ochi.

—Scuze...

Din nou, o tăcere grea îi apăsa, până când brunetul deschide din nou gura.

—Ce vrei de la moșul?

—Alec, nu fi copil. Știi că nu există.

—Ba da, există!

—Vorbești prostii, mi-ai umblat în cărți?

—Nu. Moșul chiar există și am să ți demonstrez.

—Mi-o poate aduce pe mama?

Din nou tăcere, ambii știau că este singurul lucru ce și-l doresc pe lume, să o cunoască pe ființa ce le-a dat viață.

Tăcuți, gemenii nu mai aveau nevoie de cuvinte, se strecurară sub brad, învelindu-se cu o pătură groasă se ghemui unul în brațe la altul. Epuizați, adormiră.

O dată cu ultima bătaie de ceas ce anunță miezul nopți, Alec întredeschise ochi. Buimac, privea la
ceva, sau poate cineva? O umbră înaltă într-un foc nesfârșit al neguriu. Ochii fiindu-i din mărgele argintii, neavând vrun orificiu pentru gură, sau măcar nas. Nu prezenta degete, doar gheare lungi ce ieșeau direct din palme.

Cu acestea ținea un sac roșu, uriaș cu modele specifice Crăciunului în partea
de sus. Când într-un final realizase ce se întâmplă, își ghionti sora pentru a privi și ea. Aceasta întredeschide ochi strâmbându-se la el. Nu realiza ce se întâmplă și nu avea să o facă prea curând.