♡
Suntem un grup de 4 autoare, dornice să vă facă Crăciunul întâmpinării anului 2022 plin de iubire, prietenie, magie, familie și nu în ultimul rând, plin de zăpadă.
Ne-am aliniat aici pentru a concepe o carte bazată pe 4 poves...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Viața nu e colorată. Noi alegem s-o colorăm pictând-o în diverse nuanțe și culori din cele mai vesele și energice atmosfere călduroase, uitând per complet că realitatea e mereu cu totul alta. Astfel că, imediat ce ne lovim dur cu capul de zidul acesteia, simțim de parc-am rămâne fără aer. E ca atunci când știi ce ai de făcut, unde și mai ales cum, însă nu ai și modalitatea de a face acel ceva.
Așa că cine e mai incorect, viață? Eu sau tu?
Gândind l-a toate acestea, îmi deschid cu rapiditate ochii conștientizând că jurnalul meu a rămas – cel mai sigur – l-a el acasă. Astfel că, toate fricile mele se estompează rapid, iar simplul gând că cineva ar găsi și citi gândurile mele, mă face să mă-nfior exact ca palmele primute-n copilăria mea. Și cine sunt eu să-i opresc? Dar dincolo de asta, cine sunt ei să admită dacă vor fi citit ceva din ceia ce am scris?.
La naiba! Trebuie să fiu mai atentă și în special acum!
Astfel că imediat ce am ochii deschiși, frica cu privire la caietul meu cu notițe pulsându-mi sângele de l-a inimă spre articulații din ce în ce mai rapid, apăs rapid și cu forță – aproape – butonul de panică și-urgență din stânga patului având grijă să alarmez întreg spitalul de e necesar să găsesc și-opresc ceia ce am nevoie.
Ca l-a prima sosire în salonul unde stau, să observ o fată destul de tânără, probabil cu vreo câțiva ani mai mică decât mine, îmbrăcată simplu, lejer ce are și-un halat alb pe deasupra ținutei ei, părul brunet strâns într-o coadă l-a spate și-acoperit de-o bonetă albă, în timp ce-n mâna dreaptă ține un dosar și-un pix.
— S-a întâmplat ceva, domnișoară? mă-ntreabă ea într-o turcă aproape perfectă, iar eu aproape c-o înjur în gând pentru prezența ei aici.
— Nu, răspund direct, rotindu-mi ochii în timp ce o observ înaintând tot mai mult spre patul meu.
Pentru că nu sunt bolnavă și nu am nevoie de ea aici. Așa că de vine spre mine?
— În regulă, spune ea deschizând acel dosar roșu din mâna ei. Eu o să vă verific totuși, dacă tot am venit pân-aici! exclamă bucuroasă, de parcă chiar mi-ar induce și mie starea ei.
Câtă naivitate!
— Se poate mai repede? o-ntreb observând-o scoțându-și telescopul de l-a gât, ochii săi mutându-se într-ai mei descoperindu-mi două oceane mari și limpezi în ei. Vreau să-l văd pe medic, continui și-o pot observa zâmbindu-mi ca unui copil.
Dar eu nu sunt un copil. Am doar nevoie să-l văd pe Angel și Gamze!
— Pe care din ei, domnișoară? mă-ntreabă ea cu eternul său zâmbet pe față, forțându-mă s-o urăsc tot mai tare pentru asta.
