♡
Suntem un grup de 4 autoare, dornice să vă facă Crăciunul întâmpinării anului 2022 plin de iubire, prietenie, magie, familie și nu în ultimul rând, plin de zăpadă.
Ne-am aliniat aici pentru a concepe o carte bazată pe 4 poves...
¡Ay! Esta imagen no sigue nuestras pautas de contenido. Para continuar la publicación, intente quitarla o subir otra.
Viața e nedreaptă. Aceasta e concluzia l-a care am ajuns după atâția și-atâția ani petrecuți prin spital. Prima dată m-a adus aici un accident violent petrecut în familie, în care cel care ar fi trebuit să fie stâlpul casei noastre m-a lovit deoarece am încercat să-l împiedic să-mi rănească mama. Și acum, iată cum în zilele noastre soarta a decis că mi-e mai bine aici decât oriunde în altă parte oferindu-mi cel mai neprețuit cadou – din punctul ei de vedere, probabil – agorofobia..
Astfel, imediat ce ochii mi se deschid datorită zgomotului intens al aparatelor din salonul de spital care-mi asurzesc timpanele aproape în întregime, mai am și surpriza neplăcută de-a mă lovi puternic în raza mea vizuală de lumina aprinsă și strălucitoare a becului de deasupra patului meu.
La naiba! Cineva să oprească lumina asta, altfel o să orbesc!
Dar chiar înainte ca vocea mea să poată striga după ajutor sau ca degetele mele s-atingă butonul de panică din salon, ușa se deschide. Astfel, cu toate fricile pulsându-mi alert sângele prin artere, privesc nedumerită bărbatul ce intră și se-apropie de patul meu vizibil îngrijorat, ce ține în mâna dreaptă un dosar și-având l-a gâtul său subțire eternul său stetoscop.
— Ce mi s-a întâmplat? îl întreb cu jumătate de glas pe medic, privirea-i blândă ațintindu-mă rapid, în timp ce seriozitatea de pe chipul lui îmi dă tot mai mulți fiori reci pe șira spinării. Angel, de ce nu vrei să-mi vorbești? întreb din nou și-aproape că-l pot vedea înghițind în sec.
La naiba! Ceva îmi spune că situația nu e tocmai roz de data aceasta... Oare ce s-o fi întâmplat?
— Dar sunt aici, nu-i așa? spune brusc, schițându-și eternul zâmbet fals pe care l-aș putea recunoaște dintr-o mie.
Și deși are dreptate, cumva simt că mă minte. Deși fizic e aici, cu și lângă mine, totuși mintea lui e într-o cu totul altă parte. Oare ce-mi ascunzi, Angel? încep să aprofundez tot mai mult subiectul acesta, deși probabil el are dreptate și chiar nu-mi ascunde nimic.
Uff, la naiba! Vreau înapoi acasă. Nu-mi place în spital!
— Poate, reușesc cumva să spun, dar doar ca să-i atrag atenția către mine.
Și se uită atât de adânc în ochii mei, c-aproape pot spune că-i simt ochii trecând prin mine. De parcă nici n-aș fi aici, ca și când m-ar săgeta cu privirea sa ciocolatie. Dar poate sunt nebună, crezând asta. Poate că bărbatul din fața mea se uită la mine exact ca-ntotdeauna, iar cea care începe s-o ia razna sunt eu.
— Bine, spune într-un final observând că nu-mi iau nici eu ochii de la el, dar o să am nevoie să rămâi calmă, zice din nou, oferindu-mi mii de fiori reci pe șira spinării.
