♡
Suntem un grup de 4 autoare, dornice să vă facă Crăciunul întâmpinării anului 2022 plin de iubire, prietenie, magie, familie și nu în ultimul rând, plin de zăpadă.
Ne-am aliniat aici pentru a concepe o carte bazată pe 4 poves...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Nu e ușor să te privești în oglindă văzându-te zburând, asta deși aripile ți-au fost distruse când erai doar un mic fluture de noapte. Și deși îți spui să nu renunți, totuși o faci omule..
De ce? De ce întotdeauna faci alegerile cele mai proaste din viața ta?
Cu mâinile tremurânde, am privit telefonul întors cu fața în jos de pe noptieră asta în timp ce-n capul meu deja începură a se derula scene ale trecutului. Cuvintele precum „ești o proastă, Alma!" sau „Nu vei fi niciodată bună de nimic. Cine te va lua pe tine de soție sau ca angajată, hmm? Cine?" au început a se derula precum discul stricat al unui film vechi, flash-uri ale imaginilor unei copilării petrecute prin spitale din cauza loviturilor lui, trecând razante și rapide prin fața ochilor mei speriați ca de bombe.
Dar nu m-am oprit din a respira, totuși. Nu, așa cum mintea mea și-a imaginat vreme de atâtea ore petrecute plănuindu-mi plecarea. Astfel că având mâinile mai reci ca niciodată, am făcut o primă greșeală a vieții mele, un prim pas eronat al noului drum ales pentru mine și m-am răsucit pe pat ridicându-l.
Și deși mâinile continuau să-mi tremure ca naiba, răceala transmisă de acestea traversându-mi astfel până și șira spinării, totuși am întors telefonul cu fața spre mine. Totul doar ca l-a vederea numelui lui afișat pe ecran să simt cum aerul din cameră începe a dispărea cu rapiditate, iar eu încep să mor puțin câte puțin cu fiecare respirație.
Dar nu am răspuns. Pentru o primă dată..., de fapt pentru o a doua am ales bine și-am așezat rapid telefonul l-a locul lui pe noptieră, băgându-mi la propriu capul sub plapuma groasă spre a-mi regla cât de cât respirația ce a devenit și mai accelerată. Și astfel am adormit speriată, îngrijorată și tremurândă l-a simplul gând că dacă m-a găsit acum și-aici, atunci totul este posibil. Acum stau din nou, meditativă în fața aceleiași balustrade de ieri, contemplând același lucru de care-am fugit cât de repede am putut sperând în inocența și naivitatea mea de copil că îl voi uita dacă plec. Însă nu l-am uitat și cred că nu voi reuși niciodată. Înfășurată în pilota pe care-am sustras-o din dulap, cu brațele în jurul meu masându-mi trupul înghețat și simțind cum frica aceia mă va distruge într-o bună zi dacă nu fac ceva s-o opresc, continui să admir aceiași priveliște liniștită și-aproape înghețată din cauza temperaturilor scăzue de afară.
Nu văd nimic în afară de imaginile unei copile alergată l-a propiu cu cureaua de către un tată bolnav de aburii alcoolului și n-aud altceva în timpane decât vocea lui care râdea de fiecare dată când cădeam. L-a propriu, sau figurat, deja nu mai contează. Am căzut de atâtea ori, încât cicatricile acelor căzături au rămas impregnate pe pielea mea precum tatuajele.
Credeam că sunt nemuritoare, dar m-am înșelat. Am crezut mereu că după fiecare lovitură, căzătură sau îngenunchere din partea lui și-a soartei mele malefice – cum am vrut mereu să cred – mă voi ridica mai puternică și vindecată decât niciodată. Însă în totdeauna am realizat cât de greu este să devin altcineva. Cât de dificil e să lupți în van, știind că l-a final tot eu voi suferi.
