♡
Suntem un grup de 4 autoare, dornice să vă facă Crăciunul întâmpinării anului 2022 plin de iubire, prietenie, magie, familie și nu în ultimul rând, plin de zăpadă.
Ne-am aliniat aici pentru a concepe o carte bazată pe 4 poves...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Odinioară, poveștile începeau cu „A fost o dată ca niciodată...". Dar acum? Ce s-a schimbat acum, de nimic nu mai începe așa și nu se mai sfârșește precum acele povești idilice în care binele învingea răul, iar adevărul îngenunchea minciuna?
În acest prezent plin de minciuni, trădări, falsitate și ură; totul a căpătat un alt sens. Copiii nu mai sunt copii, ci cresc mai repede și au cunoștințele unor adulți. Adulții au devenit copii care-și doresc libertatea și anii copilăriei lor înapoi. Ca-n ceia ce privește viața însăși, totul să aibă alte sensuri, înțelesuri și culori noi față de toate celelalte de până acum.
Tristă, închid jurnalul datorat țipetelor ce se aud de la bucătărie până-n camera mea și oftez scurt. Ei se ceartă din nou, iar eu iarăși va trebui să îi despart. Mă-ntreb oare până când va dura totul? Ce fel de joc îndeplinesc părinții mei, de nu se împacă deloc în privința regulamentului?
Îmi arunc scurt ochii peste cap, apoi introduc micul jurnal în veșnicul său ascunziș situat în noptiera din camera mea și îmi îndrept încetișor pașii pe covor către ieșire. Căci știu, oricât de mult aș vrea, m-aș abține sau aș încerca măcar să nu intervin în dicuțiile lor; totul va fi mereu în zadar. Și între cine să mă împart? Cum să mă împart între părinții mei, când ei oricum nu mă aud, nu m-ascultă și nu-nțeleg nimic din ceia ce le spun?
Uneori îmi doresc să nu fiu aici, alteori vreau să nu mă fi născut, iar câteodată, rareori ce-i drept, îmi doresc ca viața mea să se oprească în secunda-n care țipetele lor se fac auzite până sus. Însă nu se va întâmpla nici unul din aceste lucruri. Știu, pentru că dorințele nu se îndeplinesc niciodată.
Astfel că, pesimistă ca-ntotdeauna îmi măresc pașii pe holul mare al căsuței modeste în care locuim, transformându-i încet-încet în alergat. Apoi cobor treptele de la etaj două câte două, ca ajunsă la parter acolo unde e bucătăria, să-i pot auzi acoperind cu liniștea lor întreaga casă.
Au tăcut, într-un final. Însă ceva îmi spune că această silențiozitate nu e tocmai cea mai potrivită, cât reprezentația liniștii de dinaintea furtunii, Așa că apăs dur mânerul alb al ușii pe care-o deschid încet și-mi introduc capul înăuntru, privindu-i pe amândoi. Stau față-n față în capetele opuse ale mesei de patru persoane și nici măcar nu se privesc. Ba chiar la auzul scârțâitului enervant provocat de toc, ochii primăvăratici ai mamei să fixeze ușa și-apoi intrusa care și-a făcut apariția pe ea. Și-o privesc în acei ochi inexpresivi ca-ntotdeauna, neputând nici acum a o înțelege pe deplin.Uneori vrea să o cred, alteori pare că n-o interesează părerea mea, iar în alte cazuri se comportă ca și când m-ar urâ din adâncul sufletului ei. Oare care e adevărata ta față, mamă?
Așa că-mi scutur rapid capul de ideile nebune ce-mi traversează mintea deja confuză și-ncerc să nu las să se observe rușinea care mi-a cuprins mi-e trupul la remarca faptului că îi văd privindu-mă cu dezgust. Același pe care mi l-au arătat mereu, încă din clipa reîntoarcerii acasă după mulți ani petrecuți în spital.
