Povești de Crăciun - FINALIZATĂ

13. Tu ce-ți dorești de Crăciun anul acesta?

           Zăpada acoperă cu stratul ei subțire orașul mare și-aglomerat, iar eu privesc superbitatea de peisaj dinaintea ochilor mei simțindu-mă mai în siguranță ca niciodată. Chiar dacă sunt departe de casa și mama mea, oricât de îndepărtate ar fi căile ce ne despart, Aiyla și-oriunde mă va purta viața știu că l-a final tot te voi găsi..

             Frigul noii dimineți mă-ncearcă chiar și prin cearșaful alb pe care l-am transformat în halat, iar singurul lucru ce mă menține în viață-n afară de dorința de-a te găsi este făptura gingașă pe care am reușit cu greu s-o adorm înpatul meu.

             Spre a mă asigura că nu se trezește, dar nici că nu mă va lăsa aici de una singură, o privesc din când în când cu zâmbetul larg pe față și știu. Dacă până-n clipa plecării mele de-acasă credeam că știu ce-nseamnă crăciunul, astăzi descopăr tot mai mult că toate dorințele mele sau îndeplinit în clipa întâlnirii ei.

             Deci, da. Unele dorințe chiar se împlinesc de crăciun, pentru că eu am primit în acest crăciun ceea ce mi-am dorit mereu să am, adică liniște. Acum însă, voi porni l-a drum în căutarea îndeplinirii dorinței cu numărul doi de pe lista mea de crăciun și promit că nu mă voi opri indiferent de ce va trebui să fac pentru asta.

             Te voi găsi, Aiyla. Chiar dacă va trebui să țin secretul căutării tale ascuns de Angel și familia lui, oricât de departe de mine ai fi și orice mi s-ar întâmpla. Dar de descoperit unde ești, tot voi afla. Aceasta este dorința mea cea mai mare de crăciun pentru anul acesta și nu mă va împiedica nici o forță din lume spre a obține ceia ce inima mea are nevoie să-ntâlnească.

             Astfel, zâmbind și simțind că mă sufoc în dormitorul unde m-am reântors după spitalizare, mă-ndepărtez de fereastra din termopan și pășesc încet pe parchet spre a o nu trezi pe Gamze, cea care doarme ca un bebeluș. Pașii mă conduc către partea mea de pat, ridicând încet pilota spre a o acoperi pe Gam mai bine căci se pare că-n somn s-a descoperit.

             Doar că-n secunda în care ușa dormitorului se deschide, eu scap cu rapiditate pilota groasă care cade peste fetița adormită din patul meu, capul răsucindu-mi-se rapid la spate spre a-l vedea pe intrusul care se dovedește a fi unchiul ei. Și-l văd cum doar stă acolo, în ușa înaltă privindu-ne pe mine și nepoțica lui de parcă ne-ar vedea pentru prima oară.

        — Șșșt! șoptesc, având grijă să n-o trezesc de-a binelea pe Gamze.

        — Scuze! îl aud spunând, dar îmi arunc plictisită ochii peste cap.

             Chiar dacă m-a adus l-a el acasă, ar trebui să cunoască mai bine și somnul nepoatei lui. Nu?

             Astfel, imediat ce mă asigur că fetița cu părul de aur încă doarme, părăsesc cât de încet pot eu dormitorul și-aproape că-l împing pe Angel să iasă. Ca o dată ajunsă afară, pe holul mare și-ntunecat dar totuși luminat doar de instalațiile de sărbătoare, bradul din living și așa mai departe; să-mi strâng mai bine „halatul" în jurul meu privindu-l confuză pe brăbatul cu un cap mai înalt decât mine.

             E așa de frig că nici pisicile nu ies din ascunzătoare, el ce face aici l-a ora asta matinală?

        — Ce s-a întâmplat? îl întreb direct, privindu-l în acei ochi negri ca două castane putându-l observa relaxându-și mușchii corpului.

        — Nimic, spune relaxat forțându-mă ridic confuză dintr-o sprânceană. Voiam doar să verific dacă totul e în regulă! exclamă l-a final, reușind a mă face să expri zgomotos.

        — Totul e bine, Angel, zic aruncându-mi scurt privirea pe tavaul mare și galben. De ce nu ar fi? întreb l-a final, putându-l observa zâmbindu-mi scurt, în colțul gurii sale perfecte.

             La naiba! Ce tot gândesc? Revino-ți, Alma!

        — Nu știu, răspunde el ridicând pasiv din umerii săi lați. Poate fața ta din spital, nu mi-a spus asta? întreabă, cumva sigur de ceva ce eu nu pot să anticipez.

             Și urăsc așa de tare să-l văd citindu-mi cumva gândurile...

             Dar aleg totuși să păstrez tăcerea făcând un pas în spate, ca spre surprinderea mea să-l pot vedea venind după mine. Oare așa convingi tu pe toată lumea să-ți spună ce vrei s-auzi? mă-ntreb, simțindu-mi palmele devenind transpirânde în timp ce emoția resimțită în ziua leșinului din spital, revine și ea cu forțe ceva mai mici.

             Și nu știu dacă-l sperii astfel pe bărbatul de 1,90 sau pur și simplu îi reamintesc și lui acea clipă care mi-a mai furat cumva din energia de moment, dar cert e că ceva se schimbă. Rapid, fără vreun semn cum c-ar fi îngrijorat pentru mine sau că și-ar aminti acea secndă, îl observ depărtându-se de mine ca și când aș avea purici,

             La naiba! Bine că măcar se retrage...

        — Alma, trebuie să te liniștești, nu să te-agiți! exclamă, forțându-mă să-l privesc confuză. Nu uita, încă ești covalescentă după spital! m-anunță el, eu făcând ochii mari din cauza șocului.

             Nici măcar nu apuc să-i spun că sunt calmă sau orice altceva, căci îl și văd plecând rapid din fața mea lăsându-mă singură și plină de suspiciuni. Dar îmi scutur rapid capul de acestea și mă depărtez de ușă, rotindu-mă pe călcâie căci știu. Înțeleg acum, care e scopul meu și ce trebuie să fac pentru a-mi găsi sora. Adică, am nevoie de ajutorul lui Angel.

             Însă știind că mi-ar fi puțin probabil să-l obțin, mai ales după ultimele evenimente, înghit în sec și-mi adun curajul de care am nevoie să pot vorbi cu el apoi deschid ușa și intru înapoi în dormitor spre a-mi schimba ținuta extravagantă. Și profit de somnul adânc al fetiței din patul meu, alegându-mi rapid un tricou roșu, simplu și-o pereche de pantaloni negri. Îmi fac rapid câteva bucle pe care le prind în agrafe și părăsesc dormitorul, dar nu înainte de a-mi lua și geaca.

             Confuză, îl caut pe Angel peste tot cu privirea, dar nu reușesc să-l zăresc pe niciunde. Însă nu mă las bătută, căci știu ce am de făcut și continui căutările mai ales că vocea lui groasă îmi atrage atenți, chemându-mă l-a ea, aș putea spune. Astfel, imediat ce ajung în spatele bărbatului atletic, îmbrăcat office și ușor nervos ce pare a certa pe cineva l-a telefon, îmi dreg vocea de cântăreață de-operă și mă opresc în spatele lui expirând zhomotos aerul din plămâni.

             Brusc, se întoarce cu fața mine. Citesc confuzia în ochii lui atunci când mă zărește, însă tot ce face în schimb este să-și i-a la revedere de la cel sau cea cu care vorbea. Apoi, lăsând telefonul să-i alunece pe lângă corpul parcă sculptat de însuși Allah – Doamne, ce prostie pot să gândesc – mă privește fix, relaxându-și curbătura sprâncenelor sale groase.

        — S-a întâmplat ceva? mă-ntreabă direct, alegând să abordeze el subiectul prezenței mele aici.

        — Eu de fapt, zic făcând doi pași în interiorul camerei sale, voiam să te întreb, spun trecându-mi mâna prin părul lăsat liber pe spate, tu ce-ți dorești de crăciun anul acesta? termin de vorbit, neștiind cum să-i spun dorința mea. Nu că nu mi-ar păsa de-a lui, dar...

             Oare se-nțelege ce vreau să spun?

         — Eu? întreabă confuz, lăsând telefonul pe măsuța de cafea din cameră, doar ca apoi să-l văd înaintând către mine.

              Dar nu mă tem de el. Aleg din nou să stau dreaptă, mândră și hotărâtă înaintea lui, chiar dacă asta ar însemna să mă pierd în ochii săi, cuvintele lui sau să-mi uit propriile intenții care m-au adus aici de fapt.

              Și l-a naiba! E așa de greu să fac asta, știind că el nu se va opri niciodată din a-mi accelera bătăile unei inimi crezute moarte în interiorul meu din vina tatei... Oare ce ar trebui să fac?