Povești de Crăciun - FINALIZATĂ

3. Curajul de a sta dreaptă în fața deciziilor

           O nouă viață, un vis măreț și-un început fără nici o așteptare. Asta e ceia ce m-a așteptat dincolo de închisoarea în care s-a transformat căminul nostru, mamă. Dar acum, fiind atât de departe aceasta, realizez și mai bine valoarea ta și-a evenimentelor din viața noastră..

             Dar nu regret. Privind retrospectiv, nu am nici o remușcare asupra trecutului. Am făcut ce mi-am dorit întotdeauna, am fost unde mi-a plăcut și-am avut compania celor dragi alături. Da, m-am revoltat de multe ori, am țipat, lovit – emoțional – și m-am încrâncenat adesea. Însă întotdeauna am luptat cu egoul meu și-am încercat mereu să corectez l-a mine ceia ce mi s-a părut a fi în neregulă.

             Însă oamenilor și societății în sine nu le-a plăcut schimbarea, nu mie. Eu mă pot adapta oricărui mediu, sau cel puțin asta e părerea mea. Astfel că, imediat ce mă trezesc în stradă și conștientizez că nu am unde să merg și pentru ce, mă lovesc dur cu capul de-o realitate crudă care-mi amintește cât de mult m-a înjosit, trădat și umilit această societate.

             Dar fiind puternică, aleg să nu mă las învinsă de vântul rece al sentimentelor trecutului meu și pășesc mai departe pe strada cartierului nostru mic privind viitorul ca pe un țel și nu ca pe-un obstacol. Ceața dimineții se dispersează încet și lent sfărâmându-mi umerii mici și subțiri, iar gândul că în curând mi se va face foame îmi provoacă mațele să-nceapă a se revolta.

             Mi-e foame și sete, dar mă pot abține. O să-ncerc a mă gândi la altceva pentru a ignora senzația aceasta oribilă de revoltă a lor, reușind rapid să m-agăț de un nou scop. Amintindu-mi că am o soră acolo, undeva în lumea asta mare, zâmbesc. Știu că și ea regretă multe lucruri din trecut, de aceia voi începe prin a căuta o cale de-a ajunge la ea înaintea oricui altcuiva din familie. Asta în cazul în care ei s-ar gândi vreodată să o caute.

             Și astfel, cu un nou țel propus îmi măresc pașii mai mult strângând geaca pe lângă mine pentru a mă încălzi, continuând să pășesc către necunoscut. Îmi alung orice gând legat de trecut, fricile mele, posibilități și imposibilități concentrându-mă pe a mă îndepărta tot mai mult de ceia ce eu consider că trage în jos din toate punctele de vedere.

             Ca după mulți pași, metri, sau poate kilometri parcurși pe jos pe-o alee l-a fel de înghețată ca aerul rece ce plutește în jurul meu, să mă opresc pentru a-mi dezheța mâinile reci. Și-n acea secundă conștientizez cât de mult îmi lipsește camera mea rece pe timp de zi, dar chiar și-așa călduță datorită lemnelor arse în ea cu o seară în urmă. Dar îmi scutur rapid capul și mă concentrez pe mâinile înghețate pe care le ridic spre buzele reci și crăpate din cauza frigului, începând să expir în ele aerul cald din plămânii mei.

             Însă oricât de cald ar fi acesta și-oricât de mult l-aș expira în palmele înghețate ca inima mea, tot simt că mâinile mele se vor transforma în țurțuri de gheață. Așa că-mi îndepărtez mâinile de față și mi le duc în jurul trupului, masându-mi mușchii brațelor cu scopul de a le încălzi. Și-atunci destinul, soarta sau poate o simplă coincidență face ca trecutul să revină în fața mea transformat într-o realitate cruntă care adună în jurul ei o multitudine de persoane, mașini și țipete.

             Sirenele ambulanțelor încă continuă să sune deși acestea sau oprit locului, iar paramedicii aleargă către mulțimea agitată ce pare a-nconjura ceva. Astfel că, curiozitatea mă-mpinge să verific ce se întâmplă.Și-ncep să pășesc într-acolo, simțindu-mi inima rece lovind cu putere pieptul meu firav, amintirile trecutului în care ascultam ce s-a întâmplat cu mine revenind în flash-uri rapide și-aproape grăitoare înaintea mea.

             Dar sunt puternică și fiind așa știu ce să fac. Însă oare cei răniți, știu și ei acest lucru? Sau poate sunt inconștienți și n-au habar de nimic din ce se-ntâmplă în jurul lor, l-a fel ca mine? Astfel, cu probabilitățile și comparațiile de rigoare în minte, încep să dau l-a o parte persoană după persoană lovindu-mă dur cu ochii de-o realitate aprinsă de foc, sânge și trupuri care se zbat între viață și moarte.

             Un accident îngrozitor dintre două mașini cu tonaj mic și una mare îmi provoacă mii de fiori reci pe șira spinării, iar eu conștientizez cu rapiditate cât de mult am greșit față de mama mea pentru c-am învinuit-o – sau cel puțin acesta cred că e sentimentul pe care i l-am lăsat mereu, nu doar în zlipa plecării mele – întotdeauna pentru că nu a făcut nimic spre a mă salva de-un calvar ca cel trăit.

             Și astfel, realizez că deși nu am avut nici un regret niciodată – cel puțin nu în ultima perioadă – totuși emoțiile crezute ucise în secunda luării deciziei de a pleca, acum înviu pe rând demonstrându-mi că da. Am remușcări multe, unele dintre ele fără sens și logică, dar le am. Oare e ceva în neregulă cu mine? Sper că nu.

             Nu?

             Și-mi închid ochii dându-mi două palme mintal, apoi îi redeschid și am parte de o surpriză. Doi ochi căprui, asemeni ciocolatei calde mă privesc de sus, fix în timp ce sprâncenele lui bine pensate sunt unite într-o linie nu tocmai fină, demonstrându-mi că probabil mi-a zis ceva ce în mod evident urechile mele nu au captat. Și deși mă simt rușinată ca naiba, totuși înghit în sec și-mi cobor privirea în josul trupului ca de zeu grec – nici nu știu cum de fac o asemenea comparație – observând o costumație albă formată cu panglici roșii pe a cărei geci este aplicat un nume total necunoscut.

       — Deci te dai, sau... ? spune vocea sa groasă – de la țigări, probabil – reușind a mă aduce rapid înapoi cu picioarele pe pământ.

             Și deși e ca și când mi-aș simți conștiința lovindu-mă peste ceafă, totuși nu fac nimic altceva decât să pășesc scurt spre înapoi fără ca măcar să-mi mut privirea absorbită de cafeaua din ochii bărbatului dinaintea mea. de ce? Pentru că nu se uită l-a mine cu privirea tatei care printr-o simplă fixare mă amenința cu bătaia sau altele, ci pentru că-n ochii lui ficși și-atenți, văd mai mult decât libertatea pentru care am fugit.

             Cred că acolo e destinul meu, deși nu am crezut niciodată în el!

             Și-atunci, conștiința băgăcioasă și-aproape total nepotrivită acum îmi amintește cuvintele rostite de el. Așa că-mi scutur rapid capul, simțindu-mă emoționată dar și rușinată de gestul meu și-mi cobor privirea în șoseaua rece.

        — Îmi cer mii de scuze, domnule! exclam cu jumătate de glas, ca la imediata terminare a frazării mele să simt cum cineva mă-mpinge de l-a spate.

             Fără să vreau, cumva parcă de departe îmi privesc trupul înghețat lovindu-se dur de cel acoperit de-un costum alb cu insigne medicale ale bărbatului din fața mea, nemaireușind să spun ceva. Doar trăiesc sau respir pentru cel puțin câteva minute bune. Îi observ ochii strălucind a calm, pace și liniște interioară privindu-mă fix. Îi observ ochii strălucind a calm, pace și liniște interioară privindu-mă fix și-i simt mâinile calde – spre deosebire de ale mele – atingându-mi pieptul înghețat, în timp ce respirația-i l-a fel de caldă și-aproape fierbinte îmi induce rapid sentimentele mult căutate vreme de atâta timp pe care eu le numesc simplu, siguranță și protecție.

             Sper să nu greșesc, dar cred că acest bărbat e mai mult decât ceia ce vrea să arate!