Povești de Crăciun - FINALIZATĂ

7. Cadoul perfect

          Ce reprezintă oare cadoul perect? m-am întrebat mereu și o fac chiar și-acum, având-o în dreapta mea pe Deniz. Fetița care m-a adus l-a cumpărături, asta deși abia dacă am acceptat propunerea și insistențele ei și-ale unchiului său..

             Cum Angel a plecat de aproximativ cinci minute deja, eu și fetița stăm în fața unor magazine uriașe și-aglomerate admirând exponatele din interior. De l-a jucării strălucitoare, mici și mari, până l-a rochițe, rochii și modele drăgălașe care ne fură privirile.

        — Vreau aia pentru Ebru! exclamă ea brusc, indicându-mi cu degetele ei subțiri și delicate, una din jucării de pluș din vitrină.

        — Și cine e această Ebru, Gamze? o-ntreb confuză, privind ursulețul mare, maro și posomorât indicat de copila de lângă mine.

             Ca l-a auzul întrebării adresate de mine, tăcerea ei s-acopere cu rapiditate împrejurul meu, ochii mei căutându-i curioși și confuji privirea ascunsă de luminile provocate de instalațiile din magazin. Brusc, își întoarce încet căpșorul mic spre mine reușind să mă topească cu privirea ei tristă și-atât de înduioșătoare.

         — Ai dreptate, spune privindu-mă scurt doar ca mai apoi să reprivească tristă fereastra din sticlă a magazinului, Ebru nu merită să-i fac un cadou! exclamă ea, asta deși ochișorii ei încă ațintesc opera din magazin ce stă în poziția de șezut.

             O privesc îngândurată și-mi amintesc momentele mele de crăciun petrecute în interiorul aceleiași familii unde violența era l-a ordinea zilei, iar frica de a cere ceva acopera orice șansă de a trăi un moment frumos precum observ acum că-l reprezintă crăciunul.

             Dar îmi scutur din nou capul de gândurile care mă forțează să mă reântorc în trecut și-mi așez mâna dreaptă pe umărul fetiței triste dinaintea magazinului din față, știind că oricât de supărată ar fi ea pe această Ebru, până l-a urmă tot îi va alege ceva din magazin.

        — Dar e crăciunul, zic și m-aplec lângă urechea ei spre a mă auzi mai bine, iar în aceste zile nu-i bine să ține ranchiună, draga mea! exclam mândră de mine, imaginându-mă pe mine în locul ei și pe mama într-al meu.

             Și de fapt cred că exact asta și fac încă din secunda-n care am ajuns aici, permițându-i ei și unchiului său să mă convingă de acest lucru. Cumva, deși nu vreau să recunosc, simt că această fetiță îmi va aduce nu doar bucuria sărbătorilor înapoi ci și fericirea de a avea o sărbătoare și de-a o petrece exact așa cum s-ar cuvine de drept.

             Și-n același timp, cumva bucuria ei și-acest moment de sărbătoare mă forțează să-mi imaginez cum ar fi fost dacă-n locul ei aș fi fost eu cu familia mea și acea Ebru pe care încă nu am avut ocazia s-o cunosc să fie sora mea. Dar, cred că totul va rămâne mereu doar la stadiu de vis și nu de realitate.

             Unde ești, Aiyla?

             Astfel că imediat ce realizez că trecutul reâncepe a-mi bântui mințile, îmi scutur rapid capul de gânduri, idei și posibilități agățându-i curajoasă mânuța fetiței de lângă mine. Ochii ei curioși mă privesc confuji, iar inima mea bate ca o nebună în corpul meu amintindu-mi că dacă am ajuns pân-aici atunci pot face orice îmi doresc.

             Chiar și să te găsesc, AI!

        — Așa că, zic făcând o mică pauză vocală doar pentru a trage cu forță aerul rece în plămâni, să mergem. Vreau să-i alegi cel mai frumos cadou posibil, prietenei tale! exclam l-a final și-ncep s-o trag după mine în interiorul magazinului.

             Cine-ar fi crezut că fericirea înseamnă exact acest lucru? Cine și-atr fi imaginat că asta înseamnă familie? Eu în mod evident, nu!

        — Nu e o verișoară, îi aud vocea anunțându-mă, însă mă preocup mai mult de ușile glisante pe care pășim. Ci sora mea, reia vocea ei inconfundabilă chiar și prin miile de alte țipete ale copiilor ce au aglomerat acest loc.

             Astfel că, pentru a nu o pierde pe micuța Gam, îi strâng mâna având-o în partea mea dreaptă și-ncerc să mă ridic pe vârfurile pantofilor de înălțime medie – eu fiind deja destul de înaltă, nu îmi plac tocurile așa de mult – pentru a vedea pe deasupra capetelor din încăpere.

            Ce văd? Foarte mulți copii ce se agită de colo-colo admirând jucăriile despre a căror existență eu nu am avut habar niciodată, ca fără să-mi dau seama de faptul că reâncep a trăi în trecut să-i strâng ceva mai puternic mâna fetiței de lângă mine. Ca după nici zece minute petrecute în capcana minții mele, să simt o ușoară lovitură în picior.

             Astfel că realizând unde și cu cine sunt, să o privesc confuză pe Gamze cum se uită l-a mine de zici că mi-a spus ceva ce în mod evident urechile mele nu au reușit să capteze. Oare chiar atât de prinsă-n amintiri am fost? mă-ntreb confuză, dar îmi scutur rapid capul și-mi forțez același zâmbet idiot și fals din clipa acceptării să fac asta.

        — Ai spus ceva, iubito? o-ntreb, apropiindu-mă de urechea ei și putând-o observa cu colțul ochiului cum mustăcește nemulțumită.

        — Da! exclamă deranjată de ceva ce eu încă nu înțeleg. Ziceam că nu mai vreau nici un cadou, spune ea retrăgându-și mânuța dintr-a mea lăsându-mă s-o privesc confuză. Uite câți copii răi sunt aici, spune din nou obligându-mă să ridic confuză dintr-o sprânceană. Nu vreau să mă cert cu ei, fiind crăciunul! își termină ea cuvântarea, pe fața mea apărând rapid un zâmbet de fericire.

             Are dreptate. Eu i-am zis ceva de genul, acum câteva secunde. În plus, nu e nici ca și când aș vrea s-o iau de-aici cu mâinile goale, fără nici un cadou pentru ceilalți. E atât de entuziamată să cumpere cadouri, încât mi-ar rupe sufletul în două dac-am pleca acasă fără nici un cadou.

        — Am o idee, îi zic având zâmbetul pe buze și-agățându-i mâna cu rapiditate. Vino cu mine! exclam și-ncep s-o trag după mine în mulțimea de oameni și copii gălăgioși.

            Doar că imediat ce-ncepem să-naintăm printre ei, concentrată maxim pe cumpărături, cadouri și-ai da l-a o parte pe unii mult prea curioși să vadă decât să achiziționeze ceva; reușesc performanța vieții mele nemasimțind-o pe Gamze lângă mine după câțiva pași. Astfel că, imediat ce oamenii din fața mea încep să alerge spre înapoi și să țipe ca nebunii, constat cu surprindere acest amănunt.

             Gam nu doar că nu mai e lângă mine, legată de mâna mea, ci mai degrabă nu e pe nici unde în raza mea vizuală. Așa că-mi dau rapid două palme mintal și fac stânga-mprejur cu rapiditate, începând să merg în aceiași direcție cu străinii din magazin. Și-atunci o zăresc. Cumva, printre umerii mici ai unora, pe deasupra capetelor altora, văd trupul gingaș, firav și delicat al unei fetițe cu semnalmentele celei căutate de mine care zace fără suflare jos, aproape de intrare.

             La naiba, ce fel de crăciun mai e și ăsta?!

             Astfel că, amintindu-mi secunda accidentului l-a care am fost martoră în clipa părăsirii locuinței mele, îmi fac rapid loc printre curioși și-alerg grăbită l-a căpătâiul micuței copile al cărei căpșor acoperit de o căciuliță roșie să-l ridic pe genunchii mei. Apoi, speriată ca naiba și simțind că nu pot gândi sub presiunea atâtor ochi și șușoteli din jurul nostru, îmi ridic privirea către grupul agitat din spatele meu.

       — Dați-vă l-a o parte!! țip ca o nebună reușind cumva să acopăr atât vocile din jurul meu, cât și melodiile de sărbătoare ce sălășluiesc peste magazin și-mprejurimile sale. Avem nevoie de spațiu, pentru a o lăsa să respire în voie! exclam iarăși, apoi o privesc pe Gam simțind cum ochii mi se umplu de lacrimi.