♡
Suntem un grup de 4 autoare, dornice să vă facă Crăciunul întâmpinării anului 2022 plin de iubire, prietenie, magie, familie și nu în ultimul rând, plin de zăpadă.
Ne-am aliniat aici pentru a concepe o carte bazată pe 4 poves...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
⛔Capitol cu un puternic impact emoțional!!!⛔
***
Cred că am primit răspunsurile mult dorite. Viața nu e grea, dificilă sau rea. Ci dimpotrivă, trebuie doar să știm s-o trăim înaintea marelui impact cu cruda realitate în care noi suntem doar păpușile universului, iar acesta este marioneta lui Allah!
Cel care a creat totul. De l-a apă, l-a viață și de l-a pământ, l-a aerul pe care-l inspirăm, făcându-l respirabil. Căci așa cum am fost creați din pământ, tot acolo ne-om și întoarce în cele din urmă. Știu asta atât de bine, mai ales după ultima săptămână... Și îmi propusesem atâtea... Voiam așa de mult să schimb viața, oamenii, lumea... Îmi doream atât de tare să te găsesc, soră... Doar că acum n-o să mai reușesc asta niciodată..
Se spune adesea că oamenii gândesc mai rațional doar în ultimele lor secunde de viață. Și așa și e. Doar acum, în ultimul ceas pe pământ conștientizez greșelile mele, faptele bune și cele nerealizate. Și cu ce preț? Viața. Eu îndeplinesc prețul de a fi trăit printre oameni fiind una de-a lor, însă niciodată a lor cu adevărat.
Pentru că oricum, ce-nseamnă să aparții cuiva când tu n-ai aparținut niciodată?
Ca auzindu-mi propriile gânduri, să conștientizez pentru o ultimă dată adevărul. Căci am dreptate, în adevărul meu doar eu știu ce e bine și ce nu. Aici nu există loc de mai bine sau mai rău. În el suntem doar eu, cea judecată de Allah și Allah Însuși, Judecătorul Suprem.
Și-mi imaginez sceneta aceasta foarte bine, de parc-aș și vedea-o, trăi-o pe viu. Voi muri, dar nimeni din cei dragi nu va fi lângă mine. Voi pleca, însă va fi fost ca și când nici n-aș fi existat. O să privesc lumea-ntreagă de sus, din ceruri sau iad – poate – și mereu voi aștepta, exact ca-n viața aceasta.
Și ironia e că urăsc așa de tare așteptarea!
Nu știu ce mă va aștepta dincolo. Nu am idee dacă există o altă viață. Nu îmi fac iluzii cu privire la acestea și nu mai am nici puterea să urăsc în aceleași intensități. Pe semne că ce am spus l-a început, acum a devenit nisipul pe care-l privesc strecurându-se încet printre degetele mele, lăsându-mi trupul gol, pur și lipsit de viață. Căci viața este suflet, iar sufletul sunt eu.
Și ușa se deschide, făcându-se lumină. Și-oricât aș fi crezut că încă visez la nemurire, sau sunt prinsă în propriile gânduri, totuși pașii apăsați ce se-aud pe gresie îmi dau de înțeles că încă sunt aici, deocamdată nu am plecat. Așa că lupt cu proprii demoni și-mi deschid încet pleoapele, lovindu-mă de imaginea inconfundabilă a medicului meu. Cel care mi-a oferit nu doar diagnosticul acesta final, ci și – poate – un final liniștit.
