♡
Suntem un grup de 4 autoare, dornice să vă facă Crăciunul întâmpinării anului 2022 plin de iubire, prietenie, magie, familie și nu în ultimul rând, plin de zăpadă.
Ne-am aliniat aici pentru a concepe o carte bazată pe 4 poves...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Și nu-mi amintesc să fi avut vreodată această senzație îngrozitoare de panică, precum cea de acum. E ca și când mi-aș privi moartea în ochi și-aș ști că nu pot face nimic s-o părăsesc pentru a rămâne în viață. Deși îi simt pe oameni îndepărtându-se de noi, chiar și-n pofida faptului că îmi simt și văd mâinile tremurânde ca cele ale unui bolnav de Parkinson, totuși viața nu poate fi atât de critică cu mine și fetița aceasta ca un înger..
Îmi simt lacrimile alunecând șiroaie pe obrajii înflăcărați, însă nimic nu mă-mpiedică din a-mi începe rugăciunea pentru sănătatea lui Gamze. Îngerul în trup de copil pe care-l țin în brațe ca o pană, fără viață, suflu și respirație. E de parcă timpul s-ar fi oprit în loc, iar eu aș fi din nou în brațele mamei mele care nu știe cum să mă salveze.
Și-atunci realizez că mă-nșel, pentru că pe ea o poate salva cineva. Eu. Astfel că îmi retrag mâna dreaptă de sub capul ei mic și-mi șterg lacrimile îndrăznețe, ridicându-mi privirea către oamenii din spatele meu spre a cere ajutor. Dar când acolo nu mai văd decât doi băieței ce ne privesc îngrijorați, speriați și posibil pierduți de părinții lor, realizez inevitabil că nu am cui să cer ajutorul.
Nu am un număr de telefon, nu știu adresa familiei, nici pe cea a spitalului. Nu am nimic din ce mi-ar putea fi util acum, așa că mă ridic grăbită având grijă să nu o rănesc mai tare pe micuța Gamze și-apoi îi sărut apăsat fruntea. Ca îndreptându-mi trupul, să le cer celor doi băieți s-o supravegheze pentru mine măcar pe puțin cinci minute cât merg afară să caut un taxi. Căci într-un orășel ca acesta, sunt sigură că cineva îi cunoaște pe Angel și familia lui.
Astfel că imediat ce reușesc să opresc un taxi spunându-i șoferului de vârsta a doua despre ce e vorba să-l aduc cu mine înăuntru, privindu-l ridicând-o pe copilă de jos, apoi să ne-ndreptăm rapid către spitalul Haniket – nume inventat – pentru consult. Și cum drumul până în singurul punct apropiat de lanțul de magazine al Istanbului este unul destul de lung, eu doar stau cu Gamze așezată pe picioarele mele, mângâindu-i delicat părul blond.
Și-atunci realizez că de fapt suferința mea e doar ceva minor față de acest moment tragic. Da, în lumea aceasta mare există oameni cu probleme mai grave decât aș fi putut avea eu în copilăria mea. Poate că mama ei nu e l-a fel ca a mea, dar măcar a fost mereu lângă Gamze. Da, poate tatăl ei e plecat în armată, dar cel puțin n-o lasă pe micuță să-i simtă lipsa. Și da, poate Gam e certată cu surioara ei, dar ea măcar...
Și mă opresc. Abia în acea secundă îmi amintesc de faptul că greșesc comparând-o pe Gamze, familia ei cu mine și cei ai mei. Pentru că eu nu sunt așa. Când am devenit un astfel de om? O așa persoană? Așa că-mi scutur rapid capu întrebându-l pe șofer cât mai e până la destinație descoperind că „vom ajunge în curând" – închei citatul – Dar acest curând pare atât de mare...
