Trei metri deasupra cerului - Federico Moccia

Capitolul 4

Doi ani în urmă. Vecinătatea cafenelei Fleming.
Într-o după-amiază oarecare, Step probând Vespa nou-nouță, în rodaj, trece prin fața cafenelei când aude cum cineva îl strigă:
‒ Stefano, salut!
Annalisa, o blondă frumoasă pe care a cunoscut-o la Piper, îi vine în întâmpinare. Stefano se oprește.
‒ Ce faci prin părțile astea?
‒ Nimic, am fost să studiez la un prieten și acum mă duc acasă.
Trece o clipă. Cineva de la spate îi smulge pălăria.
‒ Îți dau zece secunde ca să dispari.
Un anume Poppy, un tip zdravăn, mai mare decât el, îi stă în față. Are pălărioara în mână. E la modă pălărioara ceea. La Villa Flaminia au toți așa pălării colorate, croșetate de vreo fată. Pe aceea i-a dăruit-o mama, luând locul iubitei pe care încă n-o avea.
‒ Ai auzit? Cară-te.
Annalisa se întoarce și înțelegând totul, se îndepărtează. Stefano coboară de pe Vespa. Grupul de prieteni se apropie. Își transmit unul altuia pălărioara, râzând,  până când aceasta ajunge iar în mâna lui Poppy.
‒ Dă-mi-o înapoi!
‒ Ați auzit? E un dur. Dă-mi-o înapoi! îl imită făcându-i pe toți să râdă.
‒ Dacă nu, ce-ai să faci? Îmi dai un pumn? Hai, lovește-mă.
Poppy se apropie. Cu mâna fără pălărie îi arată bărbia.
‒ Hai, lovește-mă.
Stefano îl privește. Din cauza furiei, nu vede nimic. Vrea să-l lovească, dar brațul de-abia ridicat îi este blocat de la spate. Poppy îi dă pălăria unuia
de-alături și îi aplică un pumn fix în ochiul drept, desfăcându-i sprânceana. Apoi nemernicul care l-a blocat de la spate îl împinge înainte spre vitrina lui Anzuini care, văzând ce se întâmplă, a închis mai devreme. Stefano se izbește puternic de obloane. Îi vin în spate o grămadă de pumni, apoi cineva îl întoarce cu fața. Se pomenește strâns la perete. Încearcă să se acopere, dar nu reușește. Poppy îl apucă cu mâinile de gât și, sprijinindu-se de barele metalice, îl ține strâns. Începe să-l lovească cu capul. Stefano caută să se ferească cum poate, dar mâinile acelea îl blochează și nu reușește să-și desprindă spatele. Simte cum sângele îi curge din nas și aude o voce de femeie care strigă:
‒ Ajunge, ajunge, încetați, așa o să-l omorâți!
Trebuie să fie Annalisa, se gândește. Stefano încearcă să lovească cu picioarele, dar nici nu reușește să se miște. Aude doar zgomotul loviturilor. Nu le mai simte. Apoi vin niște adulți, câțiva trecători, proprietara barului.
‒ Haideți, plecați de-aici!
Îi îndepărtează pe băieți îmbrâncindu-i, trăgându-i de tricouri, de veste, împingându-i de la spate.
Stefano cade lent, își sprijină spatele de obloane până ajunge să se așeze pe trepte. Motocicleta lui e acolo în față, la pământ ca și el. Probabil că are partea laterală zdrobită. Păcat! El era întotdeauna atent când ieșea pe poartă.
‒ Te simți rău, băiete? întreabă o doamnă frumoasă care se apropie de el.
Stefano îi face semn cu capul că nu. Pălăria făcută de mama lui e acolo pe jos. Annalisa a plecat cu ceilalți. „Mamă, măcar pălărioara ta, totuși, o mai am."
‒ Ține, bea!
Cineva vine cu un pahar de apă.
‒ Înghite încet. Ce tâmpiți, niște vagabonzi, eu știu cine-s, sunt mereu aceiași. Niște pierde-vară care stau toată ziua la bar.
Stefano termină ultima sorbitură, îi mulțumește zâmbind unui domn de alături care îi ia paharul gol.
Necunoscuți. Încearcă să se ridice, dar picioarele lui pentru o clipă par să cedeze. Cineva își dă seama și se repede înainte să-l ajute.
‒ Băiete, ești sigur că te simți bine?
‒ Sunt bine, mulțumesc. Într-adevăr.
Stefano se bate peste pantaloni. Praful zboară de pe picioare. Își șterge nasul cu tricoul oricum sfâșiat și pornește Vespa.
Un fum alb și dens iese cu zgomot din țeava de eșapament. E înfundată. Partea laterală vibrează mai tare ca de obicei. E zdrobită. Apoi pornește, în timp ce ultimii domni se îndepărtează, fără să se întoarcă, coboară pe pantă.
Amintiri.
Puțin mai tîrziu, acasă. Stefano deschide încet ușa și încearcă să ajungă în odaia sa fără să fie auzit. Dar parchetul îl trădează: scârțâie.
‒ Ești tu, Stefano?
Silueta mamei apare în ușa cabinetului.
‒ Da, mamă, mă duc la culcare.
Mama se apropie un pic.
‒ Ești sigur că te simți bine?
‒ Da, mamă, foarte bine.
Stefano se grăbește să străbată coridorul, dar mama e mai rapidă decât el. Întrerupătorul din salon se ridică, iluminându-l. Stefano se oprește ca imortalizat într-o fotografie.
‒ Doamne-Dumnezeule! Giorgio, vino repede aici!
Tata vine alergând, în timp ce mâna mamei atinge înfricoșată ochiul lui Stefano.
‒ Ce-ai pățit?
‒ Nimic, am căzut de pe Vespa.
Stefano se dă înapoi.
‒ Vai, mamă, mă doare.
Tata se uită la rănile de pe brațe, la hainele sfâșiate, la pălăria murdară.
‒ Spune drept, te-au bătut?
Tatăl său era întotdeauna atent la detalii. Stefano povestește mai mult sau mai puțin cum s-au petrecut toate și firește că mama lui nu înțelege că la șaisprezece ani trebuie să respecți deja niște reguli.
‒ Dar de ce nu le-ai dat pălăria? Ți-aș fi făcut alta...
Tata abandonează detaliile și trece la ceva mai grav.
‒ Stefano, spune drept, nu are nimic de-a face cu politica?
A fost chemat medicul de familie, acela i-a dat o aspirină și l-a trimis la culcare. Înainte de a adormi, Stefano hotărăște: nimeni niciodată nu va mai pune mâna pe el. Nimeni, niciodată, fără să fie rupt în bătaie.