Trei metri deasupra cerului - Federico Moccia

Capitolul 46

Doamna Giacci coboară în sala pentru întrevederi. Le salută pe câteva mame pe care le cunoaște și se duce în spatele sălii. Un băiat în geacă întunecată și cu o pereche de ochelari negri stă așezat într-un fotoliu într-o manieră nepoliticoasă. Are un picior pe unul din brațele fotoliului și, de parcă asta n-ar fi de-ajuns, mai și fumează obraznic. Ține capul pe spate și face rotocoale de fum unul după altul.

Doamna Giacci se oprește.

‒ Mă scuzați?

Băiatul se preface că n-o aude. Doamna Giacci ridică vocea.

‒ Scuze?

Step în sfârșit ridică puțin capul.

‒ Da?

‒ Nu știți să citiți? îl întreabă arătându-i spre inscripția de pe perete care interzice fumatul.

‒ Unde?

Doamna Giacci hotărăște să se lase bătută.

‒ Aici nu se fumează.

‒ Ah, n-am observat.

Step lasă țigara să cadă jos și o stinge cu călcâiul. Doamna Giacci se enervează.

‒ Ce faceți aici?

‒ O aștept pe profesoara Giacci.

‒ Eu sunt. Cu ce vă pot ajuta?

‒ Ah, dumneavoastră sunteți, doamnă profesoară. Mă scuzați pentru țigară.

Step se așază mai comod în fotoliu. Pentru o clipă chiar pare că sincer regretă.

‒ Nu-i nimic, ce-ați dorit?

‒ Voiam să vorbim despre Babi Gervasi. Nu ar trebui s-o tratați așa. Vedeți, doamnă profesoară, fata e foarte sensibilă. Și apoi părinții ei sunt niște tirani adevărați, înțelegeți. Atunci când vă luați de ea, ei o pedepsesc și cel care suferă mai tare sunt eu, pentru că nu pot ieși cu ea și asta nu-mi convine deloc, doamnă profesoară, înțelegeți, nu?

Doamna Giacci își iese din fire. Cum își permite bădăranul acesta să-i vorbească așa?

‒ Nu, nu înțeleg absolut deloc și, mai ales, nu înțeleg ce faceți aici. Sunteți rudă poate? Fratele ei?

‒ Nu, să zicem că sunt un prieten.

Brusc profesoara își amintește că l-a văzut deja. Da, prin geam. Este băiatul cu care Babi a fugit de la școală. Au discutat îndelung despre asta, ea și sărmana maică-sa. Acela e un tip periculos.

‒ Nu aveți dreptul să veniți aici. Plecați sau chem poliția.

Step se ridică și trece prin fața ei zâmbind.

‒ Am venit doar să stăm de vorbă. Voiam să găsim împreună o soluție, dar văd că-i imposibil.

Doamna Giacci îl fixează cu un aer superior. Nu-i este frică de tip. Cu toți mușchii săi, e doar un băiat, o minte îngustă, nesemnificativă. Step se apropie de ea de parcă ar vrea să-i facă o confidență.

‒ Să vedem dacă înțelegeți, doamnă profesoară. Fiți foarte atentă, eh: Pepito.

Doamna Giacci pălește la față. Nu vrea să-și creadă urechilor.

‒ Văd c-ați înțeles. Purtați-vă cum se cuvine, doamnă profesoară, și nu veți avea probleme. În viață, principalul e să găsim cuvintele potrivite, nu-i așa? Țineți minte: Pepito.

O lasă așa, în mijlocul sălii, palidă și mai bătrână decât este, cu o singură speranță: că nimic nu-i adevărat. Doamna Giacci se duce la director, își cere permisiune, aleargă acasă și când ajunge îi este frică să intre. Deschide ușa. Niciun zgomot. Nimic. Merge prin toate odăile strigând, chemându-l pe nume, apoi cade într-un scaun. Mai obosită și mai bătrână decât se simțea în fiecare zi. Portarul apare la ușă.

‒ Doamnă profesoară, cum vă simțiți? Sunteți palidă. Ascultați, azi au venit doi băieți să-l ducă la plimbare pe Pepito din numele dumneavoastră. Le-am deschis. Am făcut bine, da?

Doamna Giacci îl fixează. Ca și cum nu l-ar vedea. Apoi, fără ură, resemnată, plină de tristețe și melancolie, încuviințează. Portarul pleacă. Doamna Giacci cu greu se ridică de pe scaun și se duce să închidă ușa. O așteaptă zile pline de singurătate în casa ei mare fără lătratul vesel al lui Pepito. A judecat greșit despre oameni. Babi i s-a părut o fată mândră și inteligentă, poate un pic atotștiutoare, dar nu atât de rea încât să ajungă la o acțiune de acest gen. Se duce în bucătărie să-și facă de mâncare. Deschide frigiderul. Alături de salata ei, stă mâncarea pregătită pentru Pepito. Izbucnește în plâns. Acum e chiar singură. A pierdut definitiv.