Trei metri deasupra cerului - Federico Moccia

Capitolul 34

Doi ani în urmă.
Step, închis în camera lui, pășind dintr-un colț în altul, încearcă se repete la chimie. Se sprijină cu mâinile de masă. Răsfoiește caietul cu însemnări. Nu-i iese nimic. Formulele acelea nu vor să-i intre în cap.

Deodată, de la ultimul etaj al casei de vizavi, Battisti cântă cu vocea-i înaltă și puternică „Îmi vii în minte, frumoasă cum ești...". Ferice de el, mie nu-mi vine nimic în minte, iar chimia o urăsc. Apoi, văzând că vor să-i propună să asculte întreg albumul, se ridică și deschide geamul.
‒ Aho, dați mai încet!

Lent volumul se micșorează.
‒ Imbecilii ăștia!
Step se așază și se concentrează iar asupra chimiei.
‒ Stefano...
Step se întoarce. În fața lui e maică-sa. Poartă o blană maro cu nuanțe sălbatice mai deschise, aurii. O fustă bordo îi acoperă picioarele frumoase îmbrăcate în colanți subțiri și transparenți care, netezi și perfecți, dispar într-o pereche de pantofi eleganți de-un cafeniu-întunecat.
‒ Eu ies, ai nevoie de ceva?
‒ Nu, mulțumesc, mamă.
‒ Bine, ne vedem diseară atunci. Dacă sună tata spune-i că a trebuit să ies să duc niște acte la jurist.
‒ Bine.
Maică-sa se apropie de el și-i lasă un gingaș sărut pe obraz. Dintre firele părului ei lung iese o mângâiere de parfum. Step se gândește că a folosit prea mult. Dar hotărăște să nu-i zică. Apoi, privind-o cum pleacă, își dă seama că a făcut bine. E perfectă. Mama lui nu poate să greșească. Nici când se dă cu parfum. Sub braț duce geanta pe care i-au făcut-o cadou el și fratele lui. Paolo a pus aproape toți banii, dar a ales-o el, din acel magazin de pe via Cola di Rienzo unde a văzut-o pe maică-sa oprindu-se nehotărâtă.
‒ Ești un adevărat cunoscător, i-a șoptit la ureche când, punându-și geanta subțioară și mișcând vesel din șolduri, a făcut un fel de defilare.

‒ Cum îmi stă?
Toți au răspuns bucuroși. Dar ea în realitate voia să audă părerea „adevăratului cunoscător".
‒ Ești foarte frumoasă, mamă.
Step se întoarce în camera lui. Aude cum se închide ușa de la bucătărie. Când i-au dăruit geanta ceea? De Crăciun sau la ziua ei de naștere? Se gândește că în acel moment ar fi bine să-și amintească formulele chimice.
Mai târziu. Este aproape șapte. Mai are trei pagini și termină. Dar se întâmplă acel lucru. Battisti începe iar să cânte. Prin fereastra întredeschisă de la ultimul etaj al casei de vizavi. Mai tare decât mai devreme. Insistent. Provocator. Fără respect pentru nimeni și nimic. Pentru el care învață, pentru el care nu poate merge la sală. Asta-i prea de tot.
Step ia cheile de la casă și iese în fugă trântind ușa după el. Traversează strada și intră pe ușa casei de vizavi. Ascensorul e ocupat. Urcă pe scări, sărind câte două trepte odată. Ajunge, nu mai suportă. Nu are nimic împotriva lui Battisti. Dar să-l asculți la așa volum. Ultimul etaj. În acel moment ascensorul se deschide. Iese un băiat de la livrări cu o cutie de carton în mână. E mai rapid decât Step. Verifică numele de pe tăblița de la intrare și sună. Step își trage răsuflarea alături de el. Băiatul îl privește curios. Step îi zâmbește, apoi îi atrage privirea pachetul pe care-l ține în mână. Deasupra scrie Antonini. Trebuie să fie vestitele tartine. Și ei le comandă, duminica. Sunt de toate felurile. Cu somon, caviar, fructe de mare. Mama lui moare după ele.
‒ Cine-i?
‒ Antonini. Am adus tartinele comandate, domnule.
Step râde în sinea lui. A ghicit, acela ar trebui să-i ofere una drept scuză. Ușa se deschide. Apare un tip de vreo treizeci de ani. Are cămașa încheiată pe jumătate și e îmbrăcat numai în boxeri. Băiatul îl așteaptă să semneze livrarea, dar când îl vede pe Step, tipul se dă după ușă încercând s-o închidă. Step nu înțelege, dar instinctiv se aruncă înainte. Pune piciorul în ușă, blocând-o. Băiatul se dă înapoi ca să nu scape cutia de carton. În timp ce Step e acolo, cu fața apăsată peste lemnul rece și întunecat, prin crăpătura ușii, o vede. Stă într-un fotoliu cu blana alături. Își amintește atunci. Geanta aceea, el și fratele lui i-au făcut-o cadou de Crăciun... Furie și disperare... N-ar fi vrut să fie acolo, nu-i vine să-și creadă ochilor. Această stare îi mărește forțele de-o sută de ori. Deschide larg ușa, trântindu-l pe acela la podea. Intră în salon ca o bestie. Ochii săi ar vrea să fie orbi decât să vadă ceea ce văd. Ușa dormitorului e deschisă. Acolo, printre cearșafurile boțite, cu o față diferită, de nerecunoscut, altfel decât a văzut-o el de mii de ori, este ea. Își aprinde țigara cu un aer inocent. Ochii lor se întâlnesc și, într-o secundă ceva se rupe, se stinge pentru totdeauna. Acel cordon ombilical este retezat și amândoi privindu-se, țipă în tăcere, plâng în hohote. El se îndepărtează în timp ce ea rămâne acolo, în pat, fără să vorbească, consumându-se ca și țigara pe care tocmai a aprins-o. Arzând din iubire pentru el, din ură pentru ea însăși, pentru celălalt, pentru această situație. Step merge încet spre ușă, se oprește. Îl vede pe băiat pe palier, lângă ascensor, cu tartinele în mână fixându-l tăcut. Apoi deodată două mâini pe umerii lui.
‒ Ascultă...
E tipul acela. Ce-ar trebui să asculte? Nu mai simte nimic. Râde. Tipul nu înțelege. Rămâne să-l privească mirat. Step îl lovește cu pumnul drept în față. Și, în acel moment, cuvintele lui Battisti, inocentul vinovat al acestei descoperiri, se aud ca un ecou pe palier sau poate numai în mintea lui Step: „Scuză-mă dacă poți și dumneavoastră, domnule mă scuzați." Dar pentru ce să-mi cer scuze?
Giovanni Ambrosini își duce mâna la gură umplând-o de sânge. Step îl apucă de cămașă și izbindu-l, îl scoate afară din casa ceea murdărită de o iubire ilegală.
Îl lovește de mai multe ori în cap. Tipul încearcă să fugă. Începe să coboare pe scări. Step îl ajunge din urmă. Cu o lovitură precisă îl împinge cu putere, făcându-l să se împiedice. Giovanni Ambrosini se rostogolește în jos pe scări. Când se oprește, Step sare peste el. Îl umple de lovituri în spate, în picioare, în timp ce el se agață dureros de balustradă, încercând să se ridice și să fugă. Îl rupe în bătaie. Îl trage de păr, sperând să-l facă să-și ceară iertare, dar în timp ce mâinile lui sunt pline cu smocuri de păr, Giovanni Ambrosini rămâne acolo, ținându-se de balustradă, țipă îngrozitor. Ușile altor apartamente se deschid. Step îl lovește peste mâini până sângerează. Dar Giovanni Ambrosini nimic, rămâne agățat știind că aceea este unica lui salvare. Atunci Step... își trage piciorul înapoi și cu toată puterea îl lovește în cap, la ceafă. O lovitură violentă și precisă. Fața lui Ambrosini rămâne întipărită pe balustradă. Cu un zgomot surd. Oasele pomeților trosnesc, zdrobite. Țâșnește sânge. Oasele maxilarului se frâng. Un dinte rupt cade pe marmură departe. Balustrada începe să vibreze și zgomotul acela de metal se îndepărtează pe scări împreună cu ultimul strigăt al lui Ambrosini care-și pierde cunoștința. Step fuge, coborând treptele, trece în grabă pe lângă fețele locatarilor curioși, îmbrâncind acele corpuri fleșcăite care încearcă să-l oprească.
Hoinărește prin oraș. Nu se întoarce acasă în seara ceea. Se duce să doarmă la Pollo. Prietenul nu-i pune întrebări. Din fericire, tatăl lui e plecat așa că pot împărți patul. Pollo aude cum Step se agită prin somn, suferă până și în vis. Dar dimineața Pollo se preface că nu știe nimic, chiar dacă perna lui Step e udă de lacrimi. Iau dejunul zâmbind, vorbesc despre fleacuri, împărțind o țigară. Step se duce la școală și ia un șase la chimie. Nimeni n-a aflat de ce, dar nimic n-a mai fost la fel.
Ceva rău s-a cuibărit în el. O bestie, un animal și-a făcut culcuș în inima lui, gata să iasă afară în orice moment să lovească cu furie, cu răutate, fiul unei suferințe și al unei vieți distruse. De atunci n-a mai fost viață în casa lor. Tăceri și priviri fugare. Niciun zâmbet, mai ales de la cea pe care a iubit-o atât. A urmat procesul. Sentința. Mama lui care n-a mărturisit în favoarea lui. Tatăl lui care l-a certat. Fratele lui care nu l-a înțeles. Și nimeni n-a știut nimic, în afară de ei doi. Stăpâni, fără să vrea, ai aceluiași secret. În acel an părinții lui au divorțat. Step s-a mutat cu Paolo. În prima zi când a intrat în casă nouă s-a uitat afară pe geam. Se vedea un gazon liniștit. Începu să-și așeze lucrurile. Lua din sac maiouri și le punea în fundul dulapului. Apoi luă hanoracul. În timp ce-l scotea, s-a desfăcut pentru o clipă. Pentru o clipă i s-a părut că mama lui era acolo. Își aminti cum i l-a împrumutat când au alergat împreună pe o alee. Cum el a încetinit ca să-i fie alături. Și acum, în casa aceea, atât de departe de ea, în toate sensurile. Strânge mai tare hanoracul în mâini și îl duce la față. Simte parfumul ei. Începe să plângă. Apoi, șocat, se întreabă ce-ar fi fost dacă i-ar fi spus în acea zi că s-a parfumat prea tare.