Trei metri deasupra cerului - Federico Moccia

Capitolul 54

Step intră în casă, trece prin salon apoi brusc se oprește. Din camera de alături de aud zgomote, o muzică veselă. Deschide ușa de la bucătărie. Paolo e acolo, în picioare lângă plită, trebăluiește printre cratițe.

‒ Hei, în sfârșit, credeam că nu te mai întorci. Ești gata pentru cina de sărbătoare?

Step se așază la masă. Nu-i dispus să glumească, dar e fericit. Fratele său a uitat de cearta din seara precedentă.

‒ Cum de ești aici? Nu trebuia să iei cina cu Manuela?

‒ Angajament contramandat. Prefer să stau cu fratele meu. Dar să facem o înțelegere. Chiar dacă cina nu-ți place, să lași ochelarii mei în pace...

Paolo scoate din buzunarul sacoului o pereche nouă de ochelari de firmă.

‒ Nu-ți zic cât am plătit ca să nu spui că mă gândesc numai la bani. Totuși de Crăciun comercianții au supraprofit!

Paolo pune pe masă lângă Step un platou enorm cu salată de rucola, ciuperci albe și cașcaval ras.

‒ Et ! Bucătărie franceză!

Step observă că și-a pus un șorț obișnuit. Acela cu flori pe care i l-a dăruit Babi stă agățat lângă chiuvetă. Se întreabă dacă fratele său s-a gândit la asta.

‒ Dar dacă dăm gluma la o parte, de ce nu iei cina cu Manuela?

‒ Ce-i ăsta, un interogatoriu? E Crăciunul, trebuie să fim fericiți, să vorbim despre altceva. Nu despre lucruri urâte.

‒ Îmi pare rău.

Step ia o bucățică de cașcaval și-o mănâncă.

‒ Mulțumesc. Dar, te rog, nu mânca toată salata, bine? Sau poate mai bine să începi a aranja masa. Fața de masă e acolo sus.

Step ia una la întâmplare.

‒ Nu, ia-o pe cea roz. E mai curată și apoi, e Crăciunul. Apropo, au sunat tata și mama... voiau să te felicite. De ce nu-i suni?

‒ Am încercat... e ocupat.

Step se duce în salon.

‒ De ce nu încerci acum?

Step hotărăște să nu-i răspundă.

‒ Fă cum vrei... Eu ți-am zis.

Paolo își frige un deget probând dacă este gata pasta. Hotărăște și el să nu insiste.

Mai târziu, stau la masă față-n față. Un mic pom de Crăciun luminează alături. Televizorul e deschis, dar fără sunet. Prezentatorii vorbesc sub muzica veselă din aparatul stereo.

‒ La naiba, Paolo, e foarte gustoasă pasta asta. Serios îți spun.

‒ Mai trebuia un pic de sare.

‒ Nu, după părerea mea, e bine așa.

Într-o clipă devine iar prizonier al amintirilor. Babi mereu punea mai multă sare în toată mâncarea. El o lua peste picior, pentru că o făcea de fiecare dată, fără măcar să guste.

‒ Mai întâi gustă, s-ar putea să fie deja destul de sărat.

‒ Nu, tu nu-nțelegi, mie îmi place să pun sare...

Încăpățânată mică. Nu, n-are cum să-nțeleagă. Nu poate să-nțeleagă. Cum s-a întâmplat? Cum poate să nu mai fie? Cum poate să-l iubească pe altul? Revede mașina ceea condusă încrezut. Își închipuie cum stau împreună, îmbrățișați.