Trei metri deasupra cerului - Federico Moccia

Capitolul 5

Acea zi. Opt luni mai târziu.

Poppy și prietenii săi stau în fața cafenelei Fleming, râd și glumesc, bând bere. Unul mănâncă pizza încă aburindă, lingând marginile pentru a bloca roșiile care curg. Altul fumează o țigară. Câteva fete ascultă amuzate povestirea unui tip care gesticulează întruna, vorbind despre cearta pe care a avut-o cu șeful său: a fost concediat, dar până la urmă a rămas mulțumit. I-a stricat toate sticlele din local, pe prima într-un mod particular.

‒ Știți ce-am făcut? M-a scos din sărite și i-am dat cu sticla-n cap.

Și Annalisa era acolo. În seara încăierării nu l-a sunat pe Stefano și nici nu l-a căutat. Dar nu contează. Stefano nu e genul care să sufere de singurătate. De atunci n-a știut nimic despre ei. Așadar, un pic îngrijorat, în acea zi, s-a dus chiar el să-i caute.

‒ Poppy, prietene, ce mai faci?

Poppy se uită la tipul necunoscut care îi vine în întâmpinare. Parcă-l cunoaște de undeva, ochii aceia, culoarea părului, trăsăturile feței, dar nu-și amintește exact de unde-l știe. E bine plasat, are brațele groase și un torace de invidiat. Step, văzând privirea lui întrebătoare, îi zâmbește.

‒ Nu ne-am văzut demult, așa-i? Ce mai faci?

Step își trece prietenește brațul peste umerii lui Poppy.

Sicilianul, Pollo și Lucone, fericiți că-l însoțesc, se postează în mijlocul grupului. Annalisa încă zâmbește când îi întâlnește privirea lui Step. Este singura care-l recunoaște. Zâmbetul încet-încet îi dispare de pe buze. Step își ia privirea de la ea și i-o dedică în totalitate prietenului său Poppy, care continua să-l fixeze perplex.

‒ Scuze, dar în acest moment chiar nu-mi amintesc.

‒ Cum adică?

Step îi zâmbește ținându-l în îmbrățișarea sa, așa cum fac doi prieteni care nu s-au văzut de mult timp.

‒ Mă amărăști. Așteaptă. Poate îți amintești asta.

Scoate din buzunarul blugilor pălăria. Poppy se uită la bucata ceea de lână, apoi la fața zâmbitoare a tipului zdravăn care-l ține îmbrățișat. Ochii lui, părul. Da, sigur. E băiețașul cela pe care l-a bătut ceva timp în urmă.

‒ La naiba!

Poppy încearcă să se smulgă de sub brațul lui Step, dar mâna lui îl apucă fulgerător de păr, blocându-l.

‒ Ai memorie cam scurtă, eh? Salut, Poppy.

Și trăgându-l spre sine, îl lovește bestial cu capul încât îi sparge nasul. Poppy se înclină înainte punându-și mâinile pe față. Step îi aplică o lovitură în plină figură cu toată puterea. Poppy aproape că sare înapoi, ajunge până la oblon cu un zgomot de fier.

Imediat Step este deasupra lui, înainte de a cădea peste el îl blochează cu o mână la gât. Cu dreapta îi toarnă pumni, lovindu-l de sus în jos, în frunte, despicându-i sprânceana, spărgându-i buza.

Face un pas înapoi și îi dă cu picioarele în burtă, tăindu-i răsuflarea.

Unul dintre prietenii lui Poppy încearcă să intervină, dar Sicilianul îl blochează imediat.

‒ Calmează-te, stai la locul tău, bine?

Poppy e la pământ, Step îl umple de pumni în piept, în burtă. Poppy încearcă să se ferească, acoperindu-și fața, dar Step este de neoprit. Lovește oriunde găsește un spațiu, apoi începe să-l strivească cu picioarele. Ridică piciorul și-l lovește cu călcâiul. Sec, cu forță, peste urechea care se taie imediat, peste mușchii picioarelor, peste șolduri, săltând deasupra lui cu toată greutatea. Poppy, scrâșnind la fiecare lovitură, mișcându-se sacadat, pronunță jalnic:

‒ Ajunge, ajunge, te rog! aproape tușind cu sânge, pentru că sângele din nas i se duce direct în gât și scuipă saliva care-i curge pe buza sângerândă, despicată cu totul.

Step se oprește. Își trage răsuflarea sărind în sus, privindu-și adversarul întins la pământ, nemișcat, terminat. Apoi se întoarce brusc și se năpustește asupra blondului de la spatele lui. E tipul care cu opt luni în urmă l-a blocat din spate. Îl lovește cu cotul în gură, aruncându-se asupra lui cu tot corpul. Tipului îi sar trei dinți. Doi ajung pe jos. Blocându-l, începe să-i umple fața cu pumni. După care îl apucă de păr, bătându-l violent cu capul de pământ. Deodată două brațe puternice îl blochează. E Pollo. Îl ridică de subsuori.

‒ Hai, Step, ajunge, ai să-l omori.

Sicilianul și Lucone se apropie și ei. Sicilianul a avut deja probleme mai mult decât alții.

‒ Da, mai bine să mergem, până nu a chemat careva poliția.

Step își revine, face un semicerc în fața prietenilor lui Poppy care-l privesc în tăcere:

‒ Căcăcioșilor!

Și îl scuipă pe unul care stă mai aproape cu paharul de Cola în mână, nimerindu-l drept în față. Trece pe lângă Annalisa și-i zâmbește. Ea încearcă să-i răspundă, cam speriată, neînțelegând ce să facă. Mișcă cu greu buza superioară, dar nu-i iese decât o grimasă ciudată. Step și ceilalți se urcă pe motociclete și pleacă. Lucone conduce ca un descreierat, Sicilianul îl urmează, urlă amândoi, simțindu-se ca niște regi ai străzii. După ei vine Pollo și în urma lui, Step.

‒ La naiba, blonda ceea ar putea să te toarne. Ar fi în stare.

‒ Exagerezi, Lucone. Totul trebuie făcut cu calm. Trebuie să știi să aștepți. Vine timpul pentru toate.

În acea seară Step se duce acasă la Annalisa și urmează sfatul lui Lucone. De mai multe ori. Ea regretă că nu l-a sunat atunci, jură că-i pare rău, că ar fi putut s-o facă, dar a avut o groază de treburi. În zilele următoare Annalisa îl sună des. Step e într-atât de ocupat, încât nu găsește timp nici măcar să răspundă la telefon.