Trei metri deasupra cerului - Federico Moccia

Capitolul 12

În curtea școlii, sub ramurile unei sălcii, lângă un perete de marmură albă, câteva fete copiază de zor tema pentru acasă.

‒ Ce scrie aici? Egal cu...?

‒ Nici să copiezi nu ești în stare?

‒ Uite ce scris ai!

‒ D-apoi cum! Nu-ți faci niciodată temele și te iei de scrisul meu? Ce tare mai ești!

‒ Vai, vine Catinelli.

Pallina închide caietul de matematică și aleargă spre Catinelli împreună cu alte câteva fete, care și ele se tem că vor fi întrebate la lecția de latină.

‒ Hai, Ale, mai repede, acuși sună, hai dă-ne să copiem la latină.

Fetele așteaptă în fața Alessandrei Catinelli.

‒ Nu, nici nu vă gândiți.

‒ Cum adică? Ce vrei să spui?

‒ Ce, n-auziți bine? Nu vă mai dau de copiat. Ați înțeles? Nu-nțeleg cum nu puteți traduce singure, ca toți ceilalți.

Pallina se apropie.

‒ Hai, Ale, nu te purta așa. Scuze, dar pe mine azi precis ma întreabă. Și pe Festa.

O fată din grup, dar cu o uniformă mai dezordonată, la fel ca și temele ei pentru acasă, dă din cap.

‒ Hai dă-mi, te rog.

‒ Pallina, nu insista.

‒ Ce-i cu Pallina? De ce insistă?

‒ Ah, salut, Babi. Ale nu vrea să dea de copiat. Tu ți-ai făcut?

Pentru o clipă Catinelli nu mai este în centrul atenției.

‒ Nu, doar jumătate. Și nici nu cred că-i corect. Dar pe mine m-a întrebat deja. Am verificat, azi e rândul tău și al Silviei Festa și apoi o va lua de la început. Dar de regulă îi întreabă pe cei care n-au note.

Catinelli încearcă să se îndepărteze. Pallina o trage de geacă.

‒ Ai auzit? Hai, nu ne lăsa așa.

‒ Nu-nțeleg de ce nu faceți ca Giannetti. Ea scrie, apoi mă sună și verificăm împreună. Și a doua zi totul e ok. Voi de ce copiați, la ce v-ajută?

‒ Ție ce-ți pasă? Latina asta nu-i bună la nimic. Hai, ne dai sau nu?

‒ Ți-am spus că nu. Cereți de la Giannetti.

Pallina pufnește.

‒ Da, aceea vine mereu ultima... Peste cinci minute se sună de intrare. Hai, măcar azi. Ultima dată, îți promit!

‒ Așa spuneți de fiecare dată. Dar azi nu vă dau! Nu, și gata!

Catinnelli se-ndepărtează.

‒ Uite-o ce proastă! Un monstru, nu alta. De-asta e așa înăcrită. Și nu are prietene. Noi cel puțin ne distrăm și ne placem tare-tare.

Silvia Festa se apropie.

‒ Da, numai că mamei mele n-o să-i placă treiul pe care-o să mi-l dea Giacci pentru că n-am scris traducerea.

‒ Ține, ia-o pe-a mea.

Babi scoate din geantă caietul de latină și-l deschide la ultima pagină.

‒ Măcar o să vadă că v-ați străduit. E numai pe jumătate, dar e mai bine decât nimic. Să spuneți că v-ați oprit la esperavisse. E un verb pe care nu-l pricep deloc. L-am căutat jumătate de oră în dicționar, dar nu l-am găsit. Apoi m-am plictisit și m-am dus să mănânc. Un iaurt degresat, fără zahăr, deloc gustos. Mai acru decât Catinelli.