Trei metri deasupra cerului - Federico Moccia

Capitolul 30

Vechea geantă de piele neagră ținută strâns sub braț. O jachetă de postav de culoarea muștarului. Părul, obosit ca și mersul, e scurt și ușor zbârlit. Colanții groși maronii îi mai adaugă câțiva ani în plus, de parcă câți are nu i-ar fi de-ajuns. Mocasinii vechi cu toc mediu și vârfuri groase o strâng și o rod. Dar nimic nu se compară cu ceea ce simte în suflet.

Și-ar dori din toată inima să poarte pantofi cu două mărimi mai mici. Doamna Giacci deschide ușa de sticlă a blocului vechi în care trăiește. Scârțâitul n-o mai miră. Se oprește în fața ascensorului. Apasă butonul. Se uită la cutiile poștale. Unele nu au nume. Una nu are nici sticlă și atârnă oarecum strâmb ca și toată casa lui Nicolodi, proprietarul. Oare lucrurile încep să semene oamenilor cărora le aparțin sau invers? Doamna Giacci nu cunoaște răspunsul. Intră în ascensor.

Câteva inscripții zgâriate în lemn. Numele unei foste iubiri. Mai sus sigla unui partid scobită perfect de un sculptor dezamăgit. Mai jos, în dreapta, un organ masculin reprezentat nu prea exact, cel puțin din câte-și amintește ea. Etajul al doilea. Scoate din geantă o legătură de chei. O bagă pe cea mai lungă în broasca ușii. Aude un zgomot de după ușă. Este el, unica ei iubire. Sensul vieții ei.

‒ Pepito!

Un câine mic îi aleargă în întâmpinare lătrând. Giacci se apleacă.

‒ Ce faci, scumpule?

Câinele, dând din coadă, îi sare în brațe.

‒ Pepito, nici nu știi ce i-au făcut azi mamițicăi tale.

Doamna Giacci închide ușa, lasă geanta de piele pe o poliță rece de marmură și-și scoate jacheta.

‒ O proastă a îndrăznit să mă contrazică în fața tuturor, înțelegi... Să fi auzit cu ce ton.

Doamna Giacci se duce în bucătărie. Câinele o urmează tropăind. Pare să fie sincer interesat.

‒ Ea, pentru o mizerabilă de greșeală, m-a distrus, înțelegi? M-a umilit în fața întregii clase.

Deschide un robinet vechi din tub de cauciuc îngălbenit de timp. Apa țâșnește neregulat pe o plasă albă de cauciuc cu margini imprecise. A fost tăiată de mână ca să încapă în chiuvetă.

‒ Ea are de toate. O casă frumoasă, pe cineva care-i face de mâncare. Ea nu trebuie să-și facă griji pentru nimic. Acum nici măcar nici nu se gândește la ceea ce-a făcut. Pentru ea ce contează?

Dintr-un dulăpior plin cu pahare diferite între ele, doamna Giacci ia unul la întâmplare și-l umple cu apă. Până și sticla pare să-i amintească de timpul care trece. Bea și se întoarce în salon. Câinele o urmează ascultător.

‒ Trebuia să le vezi pe celelalte fete. Erau fericite. Râdeau la spatele meu bucuroase că am greșit...

Doamna Giacci scoate din sertar câteva lucrări și se așază la o masă. Începe să le corecteze.

‒ Ea nu trebuia să facă asta.

Și subliniază cu roșu de mai multe ori greșelile unei sărmane nevinovate.

‒ Nu trebuia să mă facă de râs în fața la toate.

Câinele sare pe un vechi fotoliu de catifea bordo și se ghemuiește pe pernuța moale deja obișnuită cu micul lui corp.

‒ Înțelegi, cum am să revin în clasa ceea? De fiecare dată când voi da o notă, se va găsi cineva care să zică: „Sunteți sigură că e nota mea, doamnă profesoară?". Și vor râde, sunt sigură că vor râde.

Câinele închide ochii. Doamna Giacci notează cu patru lucrarea pe care o corectează. Poate sărmana nevinovată merita mai mult. Doamna Giacci continuă să vorbească singură. Pepito adoarme. O altă lucrare este sacrificată. În zile mai liniștite ar fi putut fără probleme să ia o notă satisfăcătoare.

Mâine nu va fi o zi frumoasă pentru acea clasă. De fapt, în acea odaie o femeie la o masă demult neceruită și-a dat practic singură un răspuns. Oamenii seamănă cu lucrurile pe care le posedă. Și într-o clipă în casa ceea totul devine mai cenușiu și mai vechi. Până și o frumoasă madonă agățată pe perete se pare că a devenit rea.