Trei metri deasupra cerului - Federico Moccia

Capitolul 17

În piața Euclide, în fața ieșirii școlii, stau oprite în două rânduri diferite mașini. În spatele lor alți șoferi cu multe griji și fără fiice care să meargă la acea școală, apasă insistent pe claxon: obișnuitul concert postmodernist de după-amiază.

Câțiva băieți cu Peugeot și SH 50 se opresc chiar în fața scărilor. Vine și Raffaella în acel moment. Găsește un locușor de altă parte a străzii în fața benzinăriei, nu departe de biserică, unde se infiltrează cu Peugeot-ul ei 205 cu patru uși. Palombi o recunoaște. Și pentru că are amintiri despre seara de ieri, hotărăște să se îndepărteze. Ajunge la grupul de băieți de la capătul scărilor. Subiectul zilei: petrecerea Robertei și huliganii. Unul dintre băieți povestește versiunea lui. Trebuie să fie adevărată judecând după vânătăile pe care le are. Dacă nu ar fi fost bătut, toate celelalte puteau fi o invenție.

Brandelli se alătură grupului.

‒ Salut, Chicco, ce mai faci?

‒ Bine, minte nerușinat.

Dar prietenul său îl crede. Chicco a devenit un expert în minciuni. A născocit de tot felul în dimineața asta când tata a văzut în ce s-a transformat BMW-ul. Păcat că tatăl său nu este la fel de naiv ca și băiatul acesta. N-a crezut deloc în povestea cu furtul. Când apoi Chicco a hotărât să-i spună adevărul, tatăl său s-a enervat de-a dreptul. De fapt, dacă te gândești bine, toată povestea e o absurditate. Tipii aceia sunt absurzi, se gândi Chicco. Să-mi distrugă în așa hal mașina. Dacă tata nu mă crede, eu am să-i arăt ce pot. Am să-i găsesc pe bandiții ceia, am să le aflu numele și am să-i denunț. Iată ce-am să fac. Bine! Mai devreme sau mai târziu am să-i întâlnesc, sunt sigur.

Chicco se blochează. Dorința lui s-a împlinit imediat. Dar el nu prea pare fericit. Step și Pollo apar în plină viteză de după cotitură, aplecați pe motociclete unul lângă celălalt. Depășesc fără probleme o mașină. Și se opresc la câțiva metri de Brandelli. Chicco, înainte ca Step să-l recunoască, face stânga-mprejur. Sare pe Vespa, unicul mijloc pe care-l mai are la dispoziție și se îndepărtează rapid. Step își aprinde una din țigările estorcate de la Martinelli și i se adresează lui Pollo:

‒ Ești sigur că-i aici?

‒ Foarte. Am citit în agenda ei. Ne-am dat ieri-seară întâlnire. Azi luăm masa împreună.

‒ Să mori de râs nu alta. Păi, tu n-ai niciun euro. Și te mai dai tare?

‒ Dar ce vrei? Ți-am adus ție dejunul. Așa că mai bine taci!

‒ Da, două sendvișuri nenorocite.

‒ Nenorocite? În fiecare zi câte două sendvișuri, la sfârșitul lunii se adună o cifră. Oricum, nu-ți face griji, m-a invitat ea, sunt oaspetele ei, nu plătesc.

‒ Să te ia naiba! Ai găsit una bogată? Măcar cum arată?

‒ E drăguță. Chiar destul de simpatică. Dar un pic ciudată.

‒ N-are cum să nu fie ciudată dacă te-a invitat pe tine la prânz și încă plătește ea. Ori e ciudată, ori e de rahat.

Step izbucnește în râs.

Se sună de ieșire de la ultima lecție. Câteva fete apar pe primele trepte ale scării. Sunt aproape toate în uniformă. Blonde, brunete, șatene. Coboară săltând, în fugă, lent sau în grupuri. Pălăvrăgesc. Una e bucuroasă că n-a fost întrebată. Alta e tristă pentru că a luat o notă proastă. Vreuna se uită cu speranță la băiatul pe care crede că tocmai l-a cucerit, alta speră să se-mpace cu iubitul ei după cearta din ajun. Altele, mai puțin drăguțe, vor să afle dacă frumosul cela, care place tuturor, încă n-are pe cineva. Precis că-și va găsi vreuna din clasa paralelă. Niște fete care de-obicei vin la școală cu motoreta își aprind câte-o țigară. Daniela coboară repede ultimele trepte și aleargă spre Palombi. Raffaella își vede fiica și-i claxonează. Îi face semn să urce în mașină. Daniela încuviințează. Dar mai întâi se apropie de Palombi și îl salută cu un sărut grăbit pe obraz.