Trei metri deasupra cerului - Federico Moccia

Capitolul 52

Babi se află la Fregene de Mastino cu toată clasa. Sărbătoresc cele o sută de zile până la absolvire. Au terminat de mâncat și au început să se plimbe pe plajă. Câteva dintre prietenele ei se joacă de-a cine-fură-steagul. Ea stă pe un catamaran și pălăvrăgește cu Pallina. Apoi îl vede. Vine spre ea cu acel zâmbet, cu acei ochelari negri și cu geaca aceea. Inima lui Babi îi sare din piept. Pallina pricepe totul.

‒ Hei, vezi să nu mori, bine?

Babi îi zâmbește și-i aleargă în întâmpinare lui Step. Pleacă cu el fără să-l întrebe cum a făcut de-a găsit-o și unde-o duce. Își ia rămas-bun de la prietene cu un „ciao" distrat. Câteva din ele opresc jocul și-o urmăresc cu privirea. Invidioase și visătoare, doritoare de a fi în locul ei, îmbrățișate de Step, acel 10 cu plus. După care fata din mijloc strigă:

‒ Numărul... șapte.

Două din ele frământă nisipul și fug spre ea. Se opresc una în fața alteia cu brațele în părți și se privesc în ochi, provocându-se zâmbitoare, susținute de celelalte fete. Deodată băsmăluța albă suspendată în aer devine singurul lor gând.

Ajunsă în fața motocicletei, Babi îl privește curioasă.

‒ Unde mergem?

‒ E o surpriză.

Step se dă la spatele ei și scoate din buzunar bandana albastră pe care i-a furat-o și-i leagă ochii.

‒ Nu trage cu ochiul... Nu trebuie să vezi.

Ea și-o așază mai bine, amuzată.

‒ Hei, mi se pare că recunosc băsmăluța asta...

Îi dă o cască de la Sony și pleacă împreună îmbrățișați sub notele lui Tiziano Ferro.

Mai târziu... Babi se ține strâns de el cu capul aplecat pe spatele lui și ochii acoperiți de bandană. Îi pare că zboară, un vânt proaspăt îi mângâie părul și o aromă de flori inundă aerul. De când au plecat? Încearcă să calculeze timpul după numărul de piese ascultate. Așadar, e aproape o oră de când merg. Dar unde merg?

‒ Mai avem mult?

‒ Încă puțin. Nu cumva te uiți?

‒ Nu.

Babi zâmbește și iar se lipește de spatele lui și-l strânge cu putere. Îndrăgostită. El încetinește lin și merge spre dreapta în urcuș și se întreabă dacă ea a înțeles.

‒ Uite, am ajuns. Nu, nu-ți scoate bandana. Așteaptă-mă aici.

Babi încearcă să-și dea seama unde se află. E după-amiază târzie. Aude un zgomot îndepărtat, repetat și înăbușit, dar nu reușește să înțeleagă despre ce-i vorba. Dintr-odată aude un zgomot mai puternic, ca și cum s-ar fi spart ceva.

‒ Iată-mă.

Step o apucă de mână.

‒ Ce s-a întâmplat?

‒ Nimic. Urmează-mă.

Babi fricoasă se lasă dusă. Vântul a încetat, aerul s-a făcut mai rece, pare într-un fel umed. Piciorul ei se lovește de ceva.

‒ Auu.

‒ Nu-i nimic.

‒ Cum nu-i nimic? E piciorul meu.

Step începe a râde.

‒ Mereu te vaieți. Stai aici locului.

Step o lasă pe-o clipă. Mâna lui Babi rămâne singură, suspendată în gol.