Trei metri deasupra cerului - Federico Moccia

Capitolul 29

Ce față obraznică are băiatul acela. Raffaella deschide pachetul ciudat. Un poster. Îl recunoaște pe Stefano pe motocicletă cu roata ridicată. Dar cea de la spatele lui e fiica ei. E Babi. Cine a făcut poza? Pare a fi dintr-un ziar. În stânga sus e scris de mână cu carioca: „Un cuplu celebru!". Cu siguranță e a acelui băiat. Iar în partea de jos o inscripție tipărită: „Fotografia fugarilor". Ce vrea să-nsemne?

‒ Doamnă, vă cheamă soțul la telefon.

‒ Alo, Claudio?

‒ Raffaella! pare tulburat. Ai văzut Il Messagero de azi? În Cronaca di Roma este poza lui Babi...

‒ Nu, n-am văzut. Mă duc să-l iau.

‒ Alo? Raffaella?

Soția sa deja a închis. Claudio se uită în receptorul mut. Soția sa niciodată nu-i dă voie să vorbească până la capăt. Raffaella coboară în fugă până la chioșcul de ziare de lângă casă. Cumpără Il Messagero. Îl deschide fără să mai aștepte restul. Asta înseamnă că este cu-adevărat tulburată. Găsește Cronaca. Iat-o. Aceeași fotografie. Citește titlul scris mășcat: „Pirații străzii". Fiica ei. Raidul, poliția, urmărirea. Reținerea. Ce are Babi cu toată istoria asta? Rândurile încep să-i salte în fața ochilor. Simte cum amețește. Apoi respiră adânc. Încet-încet se simte mai bine. Destul cât să ia restul. Vânzătorul, văzând-o așa palidă, se îngrijorează.

‒ Doamna Gervasi, vă simțiți rău? O veste proastă?

Raffaella se întoarce clătinând din cap.

‒ Nu, nu-i nimic.

Se îndepărtează. Ce altceva putea să-i spună? Ce-o să le zică acum prietenelor? Vecinilor? Soților Accado? Lumii întregi?

‒ Nu, nu-i nimic. Nu vă faceți griji. Fiica mea e una dintre pirații străzii.

Îi va fi foarte greu să aștepte până la sfârșitul lecțiilor.

Vocea din telefon e caldă și senzuală la fel ca și corpul căruia îi aparține.

‒ Domnule Mancini, e tatăl dumneavoastră pe prima linie.

‒ Mulțumesc, domnișoară.

Paolo apasă butonul.

‒ Alo, tată?

‒ Ai văzut Il Messaggero?

‒ Da, am fotografia în fața mea.

‒ Ai citit articolul?

‒ Da?

‒ Și ce crezi?

‒ Nu-s multe de crezut. Cred că mai devreme sau mai târziu o va sfârși prost.

‒ Și eu așa cred.

‒ Ce putem face?

‒ Nu mare lucru, mi se pare.

‒ Când te întorci acasă, să-i vorbești, bine?

‒ Da, am să-i vorbesc. Dar la ce-ar servi? Oricum, îți promit, dacă asta te face fericit.

‒ Mulțumesc, Paolo.

Tata închide telefonul. Fericit. Ce-ar putea să mă facă fericit. Sigur nu un articol ca acela despre fiul meu. Ia ziarul în mână. Se uită la fotografie. Doamne, cât e de frumos, îi seamănă ei. Și un surâs de-abia vizibil îi apare pe chipul obosit, incapabil să șteargă acea veche suferință. Pentru o clipă e sincer cu sine însuși.

‒ Da. Eu știu ce m-ar putea face fericit.

Secretara lui Paolo intră în birou cu niște hârtii.