Trei metri deasupra cerului - Federico Moccia

Capitolul 47

În acea după-amiază Paolo termină lucrul mai devreme. Fericit intră în casă. Deodată aude lătrat de câine. În salon un fox-terrier cu blana albă dă din coadă pe covorul său turcesc. În fața lui stă Pollo cu o lingură de lemn în mână.

‒ Ești pregătit? Prinde!

Pollo aruncă lingura pe canapea. Foxul nici măcar nu se întoarce, absolut nu-l interesează pe unde-o fi ajuns acea lingură de lemn. Atâta știe, să latre.

‒ Ce naiba, de ce nu se duce? Câinele acesta nu funcționează! Am luat un câine defect! Știe doar să latre.

Pe un fotoliu, Step se oprește din citit.

‒ Păi, nu-i un câine învățat. Nici n-a fost dresat. Ce vrei de la el?

Step îl observă pe fratele său. Paolo e în picioare la ușă cu pălăria încă pe cap.

‒ O, Pa', salut, ce faci? Nu te-am auzit când ai intrat. Cum de-ai venit așa devreme azi?

‒ Am terminat mai degrabă. Ce face câinele în casa mea?

‒ E nou. L-am luat în jumătate eu și Pollo. Îți place?

‒ Deloc. Nu vreau să-l văd pe-aici. Uită-te.

Se apropie de canapea.

‒ E deja totul plin de blană albă.

‒ Hai, Pa', nu-l face pe atotputernicul. Ș-apoi el stă în jumătatea mea de casă.

‒ Ce?

Câinele dă din coadă și începe să latre.

‒ Vezi, îi place la noi!

‒ Nu destul că mă trezești tu, când vii acasă, îmi mai trebuia și-un câine care latră tot timpul. Nici nu poate fi vorba.

Înfuriat, Paolo se duce dincolo.

‒ La naiba, s-a înfuriat.

Lui Pollo îi vine o idee, strigă ca să fie auzit în cealaltă odaie.

‒ Paolo, în locul celor două sute de euro pe care ți-i datorez... mi-l iau mie.

Step pufnește în râs și citește mai departe din Dago. Paolo apare la ușă.

‒ Batem palma. Banii care nu i-aș fi văzut oricum, cel puțin scap de jumătate de câine. Apropo, Step, poți să-mi zici unde sunt biscuiții mei cu unt? I-am cumpărat alaltăieri pentru dejun și deja au dispărut.

‒ I-o fi mâncat Maria. Eu nu i-am luat, știi că nu-mi plac.

‒ Nu știu cum se întâmplă, dar de fiecare dată Maria e de vină. Poate s-o concediem, face numai rele...

‒ Glumești? Maria e fantastică. Face niște tarte cu mere, ca acea de alaltăieri, spre exemplu..., intervine Pollo.

‒ Înseamnă că voi ați mâncat-o. Așa și m-am gândit.

Step se uită la ceas.

‒ La naiba, e târziu. Trebuie să ies.

Se ridică și Pollo.

‒ Eu tot trebuie să plec.

Paolo rămâne singur în salon.

‒ Dar câinele?

Înainte să iasă Pollo îi răspunde:

‒ Am să trec după.

‒ Sau îl iei, sau îmi dai două sute de euro!

Paolo se uită la fox. E acolo, în mijlocul salonului, dă din coadă. Ciudat că încă n-a făcut pipi pe covor. Apoi deschide valiza de piele și scoate un nou pachet de biscuiți englezești cu unt. Unde oare să-i pună? Alege dulăpiorul de jos, care este pentru plicuri și scrisori. În această casă nu scrie nimeni niciodată. N-o să-i găsească ușor. Îi ascunde sub un pachet de plicuri încă nedeschis.

Când se ridică, vede că îl fixează cățelul. Rămân așa pe-o clipă. Nu degeaba i-au lăsat câinele. Există câini care găsesc trufe. Acesta ar putea fi un câine care găsește biscuiți. Și pentru o secundă Paolo, cât n-ar fi de stupid, nu mai e sigur că a găsit cel mai bun ascunziș.