Trei metri deasupra cerului - Federico Moccia

Capitolul 18

Step își toarnă o bere și aprinde televizorul. Caută canalul zece. Pe MTV se dă un cântec vechi al celor de la Aerosmith: Love is an elevator. Pe Steven Tyler îl agață în lift o târfă spațială. Tyler, care este de zece ori mai frumos decât Mick Jagger, o apreciază just pe fată. Step se gândește la tatăl său care stă vizavi. Cine știe dacă el ar aprecia-o. Tata ia telecomanda de pe masă și stinge televizorul. Tatăl său e ca Paolo, nu știe să aprecieze lucrurile frumoase.

‒ Nu ne-am văzut de trei săptămâni, iar tu te uiți la televizor? Nu avem de vorbit?

Step bea berea.

‒ Bine, să vorbim. Despre ce?

‒ Aș vrea să știu ce-ai hotărât să faci...

‒ Nu știu.

‒ Ce înseamnă nu știu?

‒ Simplu... înseamnă că nu știu.

Menajera aduce felul întâi. Așază pastele în mijlocul mesei. Step se uită la ecranul negru. Cine știe dacă Steven Tyler a făcut deja saltul mortal de la sfârșitul clipului. Cincizeci și cinci de ani și încă-i în formă. Are un fizic excepțional. O forță a naturii. Se uită la tatăl său. Nu reușește nici măcar să-și pună spaghetti pe farfurie. Step și-l imaginează cu câțiva ani în urmă făcând un salto mortale. Imposibil. Mai degrabă Paolo și-ar trage-o cu secretara.

Tata îi transmite pasta. Are pesmeți și sardele. Așa cum îi place lui, cum i-o făcea mama. Nu are o denumire specială. Sunt spaghetti cu pesmeți și atât. Și mai sunt și sardele. Step își pune în farfurie. Își amintește de câte ori a mâncat la aceeași masă, în acea casă cu Paolo și cu mama. De-obicei, pe o farfurioară de porțelan era niște sos picant. Paolo și tata nu-l mâncau, îi plăcea numai lui. Mama i-l punea pe paste cu o linguriță. La sfârșit ea îi zâmbea și-i vărsa toată farfurioara deasupra. Erau pastele lui preferate. Cine știe de ce tatăl lui și-a amintit de ea. Hotărăște să nu-l întrebe. Acum farfurioara nu-i. Și încă multe alte lucruri nu mai sunt. Tatăl său își șterge gura cum se cuvine cu șervețelul.

‒ Ai văzut, am cerut să facă pasta care-ți place ție. Cum e?

‒ Gustoasă. Mulțumesc, tată. E foarte bună.

Nu-i rea, de fapt.

‒ Era să fie mai bună cu niște sos. Se poate înc-o bere?

Tata o cheamă pe menajeră.

‒ Nu vreau să par plictisitor, dar de ce nu te înscrii la universitate?

‒ Nu știu. Mă gândesc. Și apoi trebuie să aleg facultatea.

‒ Ai putea face drept sau economie, ca fratele tău. Odată licențiat aș putea să-ți găsesc ceva de lucru.

Step își imagină cum ar arăta îmbrăcat ca și fratele său, în birou, lucrând la niște acte. Cu secretară. Această ultimă idee îi plăcu pentru o clipă. Apoi se mai gândi. În fond, putea să iasă cu secretara și să continue să nu facă nimic.

‒ Nu știu, nu mă simt pregătit.

‒ De ce spui așa? La școală te descurcai bine. N-ar trebui să ai probleme. La examen ai luat șaptezeci de puncte, n-a fost rău.

Step bău berea de-abia turnată. Ar fi fost mult mai bine dacă nu erau toate problemele acelea. N-a mai deschis o carte după povestea ceea. N-a mai învățat.

‒ Tată, nu asta-i problema. Nu știu, ți-am spus deja. Poate la toamnă. Acum nici nu vreau să mă gândesc.

‒ Dar ce vrei să faci acum? Să umbli ca o haimana și să te bați? Ești mereu plecat și te întorci târziu. Mi-a spus Paolo.