Trei metri deasupra cerului - Federico Moccia

Capitolul 51

În dimineața următoare Step se trezește și se duce la sală. Dar nu pentru a se antrena. Caută pe cineva. Până la urmă îl găsește. Îl cheamă Giorgio. E un băiețaș de cincisprezece ani, care are o admirație nesfârșită pentru el. Nu e unicul. Și prietenii lui Giorgio vorbesc despre Step ca despre un Dumnezeu, un idol, un mit. Știu toate întâmplările, tot ce se povestește despre el și ei nu fac altceva decât să alimenteze și mai mult ceea ce a devenit un fel de legendă. Băiețașul acela e de încredere. Unicul căruia Step poate să-i ceară un serviciu fără să se teamă că va fi luat în râs. Pentru că acolo unde se termină admirația începe teroarea.

Puțin mai târziu Giorgio e la Falconieri. Pășește de-a lungul coridoarelor și fără a fi văzut intră în a treia „B", clasa lui Babi. Doamna Giacci predă lecția, dar, ciudat, nu zice nimic. Babi rămâne fără cuvinte. Se uită la acel imens buchet de trandafiri roșii de pe banca sa. Citește amuzată biletul: Prietenii mei sunt, desigur, un dezastru, dar îți promit că diseară la cină vom fi numai noi doi. Cineva care nu are niciun amestec.

Noutatea face repede înconjurul școlii. Nimeni n-a făcut niciodată ceva de felul acesta. După lecții Babi coboară treptele de la Falconieri cu buchetul imens de trandafiri roșii în brațe, care-i înlătură ultimele dubii. Toți vorbesc despre ea. Daniela e mândră de sora ei. Raffaella se înfurie și mai tare, iar Claudio, firește, mai primește o săpuneală.

În acea după-amiază Step așază la loc o culegere de benzi desenate de Pazienza de-abia cumpărate când cineva sună la ușă. E Pallina.

‒ Vai, mai întâi am fost săgeata lui Cupidon, acum poștăriță. Data viitoare ce-o să mai cadă pe capul meu?

Step râde. Îi ia pachetul din mână și ea pleacă. Înăuntru este un șorț cu floricele roz și un bilet: Accept numai dacă gătești tu și mai ales dacă îmbraci cadoul meu. P.S. Vin eu la tine, pe la opt și jumătate, nu mai devreme, ca să nu mă prindă ai mei!

Puțin mai târziu Step e în oficiul fratelui său.

‒ Paolo, diseară am nevoie să nu fie nimeni acasă, absolut.

‒ Dar eu am invitat-o pe Manuela.

‒ Ai s-o inviți în altă zi... Hai, cu Manuela te vezi des. La naiba, Babi vine doar în seara asta...

‒ Babi? Dar cine-i ea? E fiica tipului care a venit la noi?

‒ Da, de ce?

‒ Acela mi s-a părut înfuriat. Ai vorbit cu el?

‒ Evident. Am jucat biliard împreună și chiar ne-am îmbătat.

‒ V-ați îmbătat?

‒ Da, mai pe scurt... De fapt, el s-a îmbătat.

‒ L-ai pus să bea?

‒ Ei hai, l-am pus să bea. A băut singur. Dar ce contează. Ne-am înțeles, da? Diseară ieși. Bine?

Și fără să aștepte răspunsul iese repede din oficiu. E foarte preocupat de ceea ce are de făcut, încât nu observă ce zâmbet frumos îi face secretara lui Paolo.

De acasă îl sună pe Pollo. Îl previne să nu treacă pe la el, să nu-l sune și mai ales să nu facă nebunii de orice fel.

‒ Ascultă, răspunzi cu capul. E în joc prietenia noastră și eu nu glumesc!

Pe urmă face o listă cu tot ce trebuie să cumpere, se duce la supermarketul de lângă casă și ia totul, până și un pachet de biscuiți cu unt care-i plac atât de mult fratelui său. În fond Paolo îl merită. Însumând totul, e un băiat bun. Are niște fixații cum ar fi mașina, serviciul și îndeosebi Manuela. Dar, cu timpul, îi vor trece. Atunci când urcă în casă se mai gândește. Nu, Manuela n-o să-i treacă niciodată. Sunt de șase ani împreună și nu dă semne că cedează. Bună bucățică e tipa și, din câte a înțeles, câștigă câte ceva din contul lui. Cât privește fratele său, cum nu înțelege ce prost trebuie să fii ca să te legi cu una ca Manuela. Urâtă, antipatică și încă atotștiutoare. Nu poate fi nimic mai rău. Sărmanul Paolo. Dar, de fapt, asta-i treaba lui. Eu am să-mi iau o secretară. Și după acest ultim gând pozitiv, deschide radioul și se duce la bucătărie să spele salata.