Break her walls; jjk | highschool au

5

      — Aici e sala în care se țin orele de detenție, spune Whee In și se opresc în fața clasei.

      Ziua a trecut ciudat de repede, câteva pauze, inclusiv pauza de prânz, petrecând-o cu Whee In. Era o companie destul de plăcută, aparent. Nu a apucat totuși să-l cunoască pe Do Hwan. A preferat să își ia prânzul afară, cu care șatena a fost de acord, iar în pauzele pe care și le-a petrecut în afara clasei nu s-au intersectat cu el. Chiar dacă Do Hwan îi lua apărarea în fața lui Soo Ji, el și Whee In nu erau tocmai prieteni. Își petreceau unele pauze împreună, vorbeau, însă băiatul își avea proprii prieteni și nici ea nu era singura căreia îi lua apărarea. În plus, pe perioada verii, s-au îndepărtat mai mult decât ar fi crezut.

    — Da, ei bine, trebuie să țin minte. O să vin de multe ori pe aici, spune Ye Eun și se strâmbă.

      — Ne vedem mâine, zâmbește cald și se îndepărtează de brunetă, mergând spre ieșirea liceului.

      Ye Eun a oftat și a intrat în sală, care momentan era goală. A ales una din băncile din spate, de la geam și s-a rezemat de spătarul scaunului. I-a trimis un mesaj scurt prin care l-a anunțat că are detenție și apoi și-a îndreptat privirea spre geam. Clasa era situată pe partea cu terenul de sport, așa că avea o priveliște completă asupra terenului de fotbal, pe care se juca un meci din câte se părea. A analizat siluetele băieților și fețele atunci când avea ocazia, fără să recunoască prea multe. Până și-a văzut fratele și pe prietenii lui. Nu a fost greu să îl recunoască pe Ji Min. Îi recunoștea părul și stilul în care alerga dintr-o mie. Unele lucruri nu se schimbau niciodată. Pe Jung Kook l-a recunoscut abia după ce i-a văzut chipul, iar pe cel al cărui nume nu-l cunoștea l-a văzut pe marginea terenului, făcând galerie.

      I-a urmărit pe cei doi de pe teren cu atenție, în timp ce jucau. A chicotit când l-a văzut pe Ji Min alunecând și a început să râdă când Jung Kook s-a oprit doar pentru a râde de el. S-ar fi așteptat să îl ajute să se ridice, dar șatenul avea alt plan. Amintiri au început să îi invadeze mintea, zâmbind trist la imaginile ce i se derulau în fața ochilor, în locul celor de pe teren.

      — Gol! Appa! Am dat gol! strigă fericită mica Ye Eun și aleargă în brațele tatălui ei.

      — Bravo, Eunie! Ți-am zis că poți! spune tatăl ei și o ia în brațe, apoi o sărută pe creștetul capului.

      — Doi-Unu pentru Ye Eun și tati! spune mama acestora.

      — Nu te bucura, mai avem timp să vă batem, spune micul Ji Min și își ridică bărbia spre ea, iar Yong Jin îl aprobă.

      — S-o crezi tu, se strâmbă Ye Eun la ea.

      Pe măsură ce anii treceau, meciurile deveneau din ce în ce mai intense, iar aceștia erau din ce în ce mai competitivi. Deși tatăl lor înainta în vârstă, încă ținea pasul cu ei, iar mama lor era încă arbitru și echipele s-au păstrat la fel. Ye Eun cu tatăl ei, iar Yong Jin cu Ji Min. În timp a devenit o tradiție jucatul fotbalului în familie, pe lângă multe altele. Imagini cu Ji Min și Yong Jin căzând în timp ce jucau i se derulau în minte și îi mențiunea zâmbetul pe buze. Toate astea s-au ruinat după ce tatăl lor a încetat din viață și, ușor ușor, s-au înstrăinat. Îi era dor, dar nu putea da timpul înapoi. Și chiar dacă ar fi putut, nu l-ar fi putut împiedica pe tatăl lor să îi părăsească.

      — Oricare ar fi băiatul de care îți place trebuie să fie unul care să merite zâmbetul pe care îl ai când te uiți la el, spune o voce aproape de ea, iar aceasta tresare și își mărește ochii.