Break her walls; jjk | highschool au

39

      — JUNG KOOK! țipă blonda uitându-se în jur.

      Făcea asta de minute în șir. Pierduse de mult noțiunea timpului. Țipa numele șatenului și mergea cu greu în zăpada ce se depunea continuu și din ce în ce mai repede. Începuse să îi fie frig și să obosească din ce în ce mai tare, dar nu se lăsa. Trebuia să îl găsească. Nu putea să meargă departe. Doar nu ar fi mers o oră în continuu. Însă problema era că nu știa exact pe unde a luat-o. Până la un moment dat era un drum, pe care clar l-a urmat, însă acesta se pierdea și cu cât mai mult înaintai tot ce se vedea în jur erau copaci înalți, plini de zăpadă.

      — La naiba, Jung Kook! De ce rahat trebuia să pleci pe vremea asta singur? se răstește și se rezeamă de un copac, pentru a se odihni puțin.

      S-a lăsat pe vine și s-a ghemuit, deoarece îi era din ce în ce mai frig. Era evident că așa avea să se întâmple, doar era o furtună de zăpadă. A petrecut câteva minute acolo, ghemuită lângă copac, apoi s-a ridicat, nevrând să renunțe la a-l căuta pe șaten. Era o idioată impulsivă. Deși știa ce presupunea o furtună de zăpadă, a fugit imediat cum a auzit că Jung Kook era afară, singur, în ea. Iar acum? Dârdâia de frig, înghețată și obosită. Și totuși nu renunța. El nu a renunțat niciodată la ea de când s-au cunoscut în orice fel de moment, fie micuț sau unul mai grav.

      Și așa a mai pierdut aproximativ jumătate de oră mergând cu greu prin zăpadă. Se mișca din ce în ce mai încet, zăpada era mai mare și vedea din ce în ce mai greu. Devenea curând o înghețată umană, dar singurul lucru la care se putea gândi în acel moment era că șatenul putea fi oriunde în preajmă și într-un stadiu mult mai rău decât era ea. Nici nu voia să se gândească la faptul că i se fi putuse întâmpla ceva rău. Dar nu putea să știe. Așa cum nici el nu știa că blonda a ieșit în plină furtună doar ca să îl caute.

      S-a oprit din nou lângă un copac, dar a stat doar rezemată. Știa că dacă se așeza, nu se va mai putea ridica. A continuat să îi țipe numele, încercând să se susțină pe picioare. Dar ușor, ușor, s-a prelins de copac, mințindu-se singură că doar se mai rezema puțin, până a ajuns la baza lui, în fund, în zăpadă. Ușor, ușor, își închidea și ochii, fiind prea obosită și înghețată. Doar două secunde și avea să se ridice. Cel puțin cu asta se mințea ea, din nou.

      — Jung Kook..., șoptește înainte să închidă ochii și să clipească din ce în ce mai rar.

      Înapoi la cabană, prietenii lor erau din ce în ce mai îngrijorați. Trecuse o oră de când plecase și Ye Eun, iar Jung Kook deja atinsese două ore de când dispăruse. Au sunat la echipa de salvare, dar aceștia au spus că pot porni căutările abia după ce se termina furtuna. Alt motiv de agitație și ingrijorare.

      — Cum pot fi atât de idioți?! se enervează Whee In.

      — Trebuia să mă lăsați să merg după Ye Eun, spune Hyun Jin și își trece palmele peste față.

      — Ca să ce? Să fiți trei pierduți în nenorocita asta de furtună? Chiar dacă mergeai cu ea, tot v-ați fi pierdut, nu ai fi ajutat-o cu nimic, spune Seok Jin și oftează.

      — Dumnezeule, Ye Eun, mor de îngrijorare, cum poți fi atât de impulsivă? murmură Ji Min și își ciufulește părul frustrat, iar Mi Rae îl mângâie pe spate.

      — Cum putem aștepta până dimineață când se termină furtuna pentru a trimite nenorocita aia de echipă de căutare?! oftează și Nam Joon.

      — Hei, poate ar trebui să vă mai calmați. Poate că deja s-au găsit reciproc și au găsit un adăpost sau ceva, nu se știe, încearcă Yoon Gi să îi mai calmeze, dar primește doar priviri urâte.