Linnea //2017

Cap 7. Dragule, nu crezi că Linnea se comportă cam ciudat ?

    
               ,, Dragule, nu crezi că Linnea se comportă cam ciudat ? "

De când cu incidentul avut cu Marc, mă simt din ce'n ce mai rău ! Au trecut două săptămâni, săptămâni în care nu am vorbit mai deloc, doar când eram obligată să răspund. Cu școala stau mai rău ca de obicei și sunt nevoită să îmi ascund în fiecare zi imensele ciarcăne sub tone de machiaj. Ceea ce nu este genul meu de obicei.

Tot acest timp, muzica îmi mai alina puțin durerea. Puțin.
Nu mai știu nimic de Marc, și nici nu vreau să aflu. Vreau să îl fac să plătească, să îl fac să sufere cum sufăr și eu acum, dar nu acum. Cu răbdarea treci și marea.

Zâmbetul nici că îmi mai apare pe buze. Sunt tot timpul serioasă și fără pic de chef de viață. Cine ar avea chef de viață în momente ca acestea ?

      Spre deosebire de alții, nu sunt atât de cretină încât să mă tau sau să îmi iau viața. Dacă aș muri, ar arăta cât de lașă sunt. Vreau să înfrăng viața, să arât că sunt mai puternică decât ea. Poate că nu am eu putere nici cât a unei furnicuțe, dar am răbdare. Cu timpul o să-mi treacă, o să pot călcă în picioare pe toți ce care m-au călcat la rândul lor pe mine.

       În acest timp am cunoscut-o pe Alexanda. O fată destul de detreabă doar că, cerșește prea multă atenție de la Andreas, iar el - ,,băiatul perfect - o tot respinge, de parcă nu ar fii iubita lui. Cine mai înțelege băieții ? Eu clar nu.
Nu prea mă interesează tipa. Asta mai lipsea, încă o persoană în viața mea. Prefer singurătatea.

        — Nu mănânci ? Mă întreabă tata, când vede că mai mult mă joc în mâncare decât să mănânc.

        — Nu îmi e foame. Îi răspund fără să îl privesc.

         — Linnea, mama ta a stat mult în bucătărie ca să prepare ceea ce ai tu în farfurie așa că nu mai fii atât de încăpățânată și mănâncă ! Îmi spune el ușor nervos.

     Încep să mănânc -forțată - doar ca să nu îi mai aud gura și să mă lase în pace.  Vocea lor - cât și a altora- mă zgârie pe creier. Nu am nevoie să vorbească nimeni cu mine, vorbesc eu în mintea mea cu mine, îmi e de-ajuns.

       — Linnea, mă gândeam că săptămâna viitoare să mergem la bunica în vacantă, ți-ar plăcea ? Mă întreabă mama.

       — Cum vreți voi. Îi răspund fără pic de interes.

      Nu îmi place la bunica. Adică, îmi place  bunica, este cea mai tare tanti din lume, doar că verișorul meu stă acolo. Este un răzgâiat și jumătate. Îi place să mă cicălească și să se ia de mine tot timpul.

     — O să fie și Will acolo. Mă avertizează tata vizibil uimit.

       — Și o să vină și Isabell cu Andreas și Alexandra cu noi. Mă anunță mama.

        —Aha... Rostesc fără să îi privesc.

     Nu mă deranjează că vine și Andreas, Isabla sau Alexandra. Cât timp stau departe de mine, este perfect.

     Bunica stă la țară. Este o femeie ce adoră animalele sălbatice. Toată viața și-a petrecut-o colecționând animale salbatice vii iar acum, la ea acasă parcă este ca la zoo. Ciudat ? Da. De obicei oamenii de la țară au animale domestice, cum ar fii câini; găini; porci; vaci și etc. Dar nu și bunica. Ea este o persoană specială. Nu pot spune că ea mă iubește mai mult ca pe verișorul meu, el este ,,mândria ei". Eu sunt ca de obicei, un eșec. Cine ar iubi un eșec, nu ? Într-un fel o înțeleg. Nu stăm mult timp împreună, nu are cum să știe ce persoană sunt cu adevărat. Ultima dată când ne-am văzut a fost acum trei ani.