Linnea //2017

Cap 35. Am devenit destul de bună la matematică

        ,, Am devenit destul de bună la matematică "

Ajunși în fața casei sale, acesta îmi spune să nu mă mișc cât timp coboară din mașină. Face ocolul vehiculului până la portiera din dreapta mea. O deschide după care mă ia din nou în brațe.

— Știi, aș putea merge dacă m-ai ajuta ! Îi spun ușor iritată.

— Scutește-mă de văicărelile tale și ia cheile. Rostește el făcându-mi semn spre mâna sa.

Îi iau cheile din mână, iar acesta se îndreaptă spre ușă. Ajunși acolo, aprind becul și pun cheia în broască, o răsucesc după care deschid ușa și intrăm în casă. Andreas îmi face semn spre întrerupătorul ce aprinde becul din salon, iar eu îl aprind. Acesta mă pune pe canapatea după care pleacă în spre bucătărie. Câteva minute mai tărziu revine cu o pungă de ghiață.

— Asta ar trebui să te ajute. Rostește el punându-se în fața mea.

Nu îi spun nimic, doar dau nepăsătoare din cap. Sincer ? Doare al naibi de tare, dar prefer să nu îi arăt asta.

— Nu erai obligat să mă ajuți, știi asta, nu ?

  — Vorbești prosti ! Răspunde el fără să mă privească.

— Din contră ! Serios. Puteai foarte bine să nu îți pese și să...

— Tu tot nu înțelegi ! Mă întrerupe el. Îmi pasă de tine ! Continuă privindu-mă în ochi.

Ne uităm unul în ochii celuilalt timp de câteva momente, până când acesta se ridică puțin și își unește buzele de ale mele. Fără nicio ezitare, îi răspund la sărut și trăsar puțin când mâna sa rece face contact cu obrazul meu. Mâna sa fiind rece din cauza gheței. Când rupe sărutul într-un mod lent, acesta continuă să mă privească în ochi.

— Îmi pasă. Repetă el.

— De ce ?

Acesta nu îmi răspunde la întrebare și continuă să se scufundă în ochii mei, iar eu în ai săi. După câteva momente, își ferește privirea și continuă să îmi frece piciorul.

— Îmi spui dacă te doare.

Îmi dau ochii peste cap după care îmi pun mâinile în sân. Mă irită faptul că mi-a evitat întrebarea. Este enervant, dar prefer să nu mai insist. Ce aș vrea să aud până la urmă ? Să aud ceva ce... nu o să mi se spună niciodată cu toată inimă ? Ceva ce puțin știu ce înseamnă ? Acele cuvinte ce îți încântă inima când le auzi, dar totuși, minciuni ? Asta vreau de fapt ? Să fiu mințită ? Nu. Nu sunt sigură.... Ce fac eu ? La ce mă gândesc ? De ce vreau să-mi spună asta ? De ce încă mă mai sărut cu el când știu că are iubită ? De ce accept să fiu a cincea roată de la căruță ? De ce ? Ce are el atât de special ? Este singurul căruia i-am dat o a doua șansă. Singurul căruia i-aș da toate șansele din lume, până m-ar distruge complet. Până m-ar face să uit tot, iar el să fie tot ce am în minte. De ce ? De ce simt acea durere chinuitoare în inimă când îl văd cu ea ? De ce simt că o iau rasna când o sărută ? De ce uit totul când mă sărupă pe mine ? Nu am mai simțit niciodată asta, nici chiar cu Marc ! De fapt, întrebarea este, l-am iubit cu adevărat pe Marc ? Presupun că din cauza că era singura persoană care mă iubea și nu voiam să o pierd... singura persoană care mă înțelegea,  singura persoană care știa să mă facă să zâmbesc. Fantezie. Asta era doar în mintea mea. Nu era niciodată real, nu i-a păsat niciodată.... Vedeam doar ce voiam eu să văd, înțelegeam doar ce voiam eu să înțeleg.