Linnea //2017

Cap 31. Nu sunt genul de fată care distruge relați, Andreas.

* iar mor de la zâmbetul ăla !! 😩😩 *

___________________________

,, Nu sunt genul de fată care distruge relați, Andreas. "

         Când sunt pe punctul de a deschide ușa, o voce masculină mă întrerupe spunând :

  — Unde mergeți ?

— Oh, la naiba ! Rostesc eu în șoaptă și printre dinți după care mă întorc spre el cu o față nevinovată. Pe afară, ne plimbăm. Continui având un zâmbet nevinovat și întorcându-mă spre el.

     — La ora asta ? Este opt ceasul ! Și mai ales, îmbrăcată așa ? Spune el punându-și mâinile în sân.

   — Nu știam că sunt ținută în pușcărie. Rostesc eu arcuind o sprânceană. Peste o săptămână o să fac optisprezece ani, cât o să-mi mai faceți voi program când să ies și să intru în casă ?

  — Cât timp stai sub acoperișul meu, dragă fată.

  — Atunci ar fii cazul să mă mut, nu crezi ?

  — Abia aștepți să te muți, nu ? Abia aștepți să-ți aduci toți boșorogii în casă, fără să fii deranjată de către cineva ! Spune el cu răceală în glas.

  — Domnule, cu tot respectul, nu vă...

— Asta e deja prea de tot ! Îl întrerup pe Andreas după care îl iau de mână. Nu mă așteptați, nu mă întorc noaptea asta. Continui nervoasă și ies din casă. .

   — Linnea ? Îmi pronunță Andreas numele când vede că îl trag după mine de ceva timp.

  — Nu vreau să vorbesc despre asta, bine ?! Rostesc eu încă nervoasă.

   — De fapt, mașina mea este parcată în direcția opusă ! Rostește el și se oprește.

         Mă întorc fără mă mai zic nimic și mă îndrept în direcția opusă spre vehiculul său. Ajunși în fața mașini sale, acesta o deschide și urcăm amândoi fără să mai spunem ceva. Când acesta pornește motorul, îmi sprijin cotul de portiera din dreapta mea și capul în mână, uitându-mă în față.

— Ești bine ? Mă întreabă punându-și mâna pe piciorul meu.

      — Sunt ... bine. Îl mint eu încercând să mă calmez.

   
      Acesta îmi ia mâna și îmi lasă un sărut scurt pe ea după care apasă accelerația și ne deplasăm din loc. Îi spun adresa lui Amity și nu mai scot niciun sunet tot restul drumului. Ajunși la destinație, îi trimit un mesaj prietenei mele în care spun că am ajuns și să-și miștă fundul mai repede jos, iar mesajul ei nu întârzie să apară. În maxim patru minute este jos. Urcă pe bancheta din spate respirând greu și ne adresează un ,, hey ".

   — Vi cumva de la maraton ? O întreb.

    — Pana mea, stau la etajul șapte, iar liftul s-a stricat ! A trebuit să alerg ca nebuna pe scări ! Își ia ea apărarea.

     — Lasă fata-n pace ! Rostește Andreas amuzat și pornind mașina.

— N-am zis nimic ! Spun ridicând mâinile în sus, semn de nevinovată