Linnea //2017

Cap 37 De ce ai pus poza cu fața în jos ?

,, De ce ai pus poza cu fața în jos ? "

        Dimineața mă trezesc într-un mod neobișnuit. În brațele cuiva. Acel cineva nu este decât Andreas care doarme dus. Nu știu la cât s-a culcat ieri, dar știu sigur că a fost obosit. Mă uit câteva momente la chipul său atât de frumos și îi admir pentru a nu știu câta oară trăsăturile feței. Cum poate fii atât de drăguț dimineața când eu presupun că arât ca un zombie ? Azi-noapte nu am putut să mă demachiez și nu știu dacă rimelul s-a întins. Sau... dacă mă gândesc mai bine, nu am folosit prea mult machiaj, iar șansele ca machiajul meu să îmi fie întins pe toată fața  sunt foarte mici.

        Mă ridic ușor din pat să nu cumva să îl trezesc și observ că piciorul meu este complet bandajat. Privirea mea cade din nou pe Andreas și observ că acesta nu mai are tricoul pe el. Presupun că i-a fost cald.
Mă deplasez șchiopătând până la  baie ca să mă pot spăla pe față pentru a înlătura machiajul. Nu am demachiantul la mine așa că, altă metodă nu am. Îmi clătăresc puțin gura după care îmi șterg fața și ies din baie. Când închid ușa în urma mea, râmân pe loc când îl văd pe Andreas într-o poziție oarecum drăguță. Este acoperit cu pătura ceva mai sus de șolduri, cu mâinile sub pernă, iar părul îl are ușor ciufulit.

        Mă apropri din nou de pat și mă așez cu grijă. Strâng din dinți când într-un moment de neatenție, îmi plasez greșit piciorul, iar asta îmi dă o durere groaznică !
Îmi las capul pe pernă și răsuflu adânc. Imediat după, Andreas se foiește puțin și se întoarce cu fața la mine. Spre surprinderea mea, acesta are ochii deschiși și un zâmbet de copil pe buze.

— Bună bimineața. Rostește el.

— Bună bimineața, prințesa din pădure adormită. Mai poți dormi ? Rostesc eu ușor amuzată.

— Dar matinală mai ești, nu glumă, îmi spune el la fel de amuzat.

— Este două după-amiaza ceasu. După cum vezi, sunt foarte matinală.

— Cât ?! La naiba, am întărziat la școală, cu mult ! Exclamă el ridicându-se în șezut.

— Ai auzit de chiul ? Îl întreb ridicând o sprânceană.

— Dacă află mama că chiulesc, mă omoară ! Rostește el serios.

Îl privesc câteva secunde după care pufnesc în râs. Spre nedumerirea acestuia.

— Încă mai ești băiatul mamei care ascultă tot ce spune pentru că îi este frică să nu îl bată cu cureaua la curuleț ? Îl întreb râzând.

Acesta își dă ochii peste cap și se întinde din nou pe spate, punându-și mâinile în sân.

— Ha, ha. Foarte amuzant. Rostește el sarcastic. Dar nu o cunoști pe mama. Când se enervează, este dispusă să nu mai vorbească cu o persoană câteva luni ! Sau să aibă o cădere nervoasă și să facă crize ! Și chiar nu vreau asta. Continuă el ușor trist.

    — Awww... cine este sentimentalist acum ? Îl tachinez eu.

      Acesta nu mai spune nimic doar se uită pe tavan. Este încă trist, iar asta mă îngrijorează puțin.

  — Hei... ești bine ? Devin eu serioasă.

  — Mda. Răspunde el fără să mă privească.

    — Nu, serios, ce s-a întâmplat ?

        Acesta nu îmi răspunde doar se uită pe tavan, dar după câteva momente, se întoarce în spre mine și mă îmbrățișează după care îmi lasă un sărut lung pe frunte.
Nu știu ce l-a apucat, dar nu îmi place. Însă nu este obligat să îmi spună ceea ce simte. Ce suntem noi ? Prieteni doar... bine, poate prieteni cu ușoare avantaje. Nu este obligat să îmi spună ce îl frănântă căci nu sunt iubita lui. Poate nu are îndestul de multă încredere în mine ca să îmi povestească, ca a unei prietene măcar. Însă nu îl condamn. Aș face la fel în locul său.

— Îmi pare rău. Rostesc eu.

— Pentru ce ?

— Pentru ceea ce am spus mai devreme. Nu e nicio rușine să îți iubești mama și să o asculți. Îi răspund privindu-l în ochi.

Acesta îmi adresează un zâmbet călduros după care își pune mâna în a mea.

     — Nu-i nimic. Acum, hai să coborâm și să schimbăm admosfera de înmormântare, vrei ?

         Îi răspund printr-un zâmbet, iar acesta dă la oparte pătura de după noi. Ceea ce îmi lasă la vedere picioarele complet dezgolite din cauza că tricoul s-a ridicat puțin prea sus. Acesta face ocolul patului după care mă ia din nou în brațe, asta făcându-mă să îmi dau ochii peste cap.

    — Andreas, serios, nu e nevoie să faci de fiecare dată asta ! Pot și singură !

     — Mai mă bați la cap cu asta ? Poate îmi face mie plăcere să te am în brațe ! Rostește el încercând să pară serios, dar nu prea îi merge deoarece îi scapă un zâmbet de fiecare dată. Său să-ți văd picioarele. Continuă el mai mult pentru sine.

Nu cred că a avut intenția să aud și eu asta, dar am auzit, iar pentru asta, el nu scapă fără un pumn în umăr. Acesta începe să râdă de forța mea aproape inexistentă față de a lui și își continuă drumul.
Ajunși în salon, acesta mă pune pe canapea și spune că se întoarce imediat. Îl văd îndreptându-se în spre baie, iar eu îmi pot aranja mai bine tricoul.
Nici nu știu de ce îl mai port ! Trebuia să îmi iau rochia. Nu îmi place să stau aproape goală în preajma lui, este... rușinos oarecum.

După câteva momente, zăresc o fotografie pe un raft. O fotografie interesantă așa că mă ridic de pe canapea și șchiopătez până lângă ea.
În fotografie este Andreas pe la vârsta de cincisprezece- șaisprezece ani împreună cu un bărbat înalt, șaten, cu o barbă lejeră, iar ochii săi sunt de un negru intens. Aceștea doi par a fii la pescuit, având în vedere undița și peștele din mâinile lui Andreas.
Amândoi par atât de fericiți... este ceva diferit cu zâmbetul lui Andreas, dar nu îmi dau seama ce. Analizez poza timp de câteva minute, pâcă când aceasta îmi este zmulsă din mâini și după din nou pe raft, dar cu fața în jos.

      Două mâini pe care le recunosc imediat, se pun pe șoldurile mele.

   — De ce te-ai ridicat ? Mă întreabă el punându-și falca pe umărul meu.

   — Mi-am luxat piciorul, dragule, nu mi l-am tăiat ! Îi răspund ușor amuzată.

— Ți le-ai luxat, iar asta este deja grav !

     Îmi dau ochii peste cap și decid să schimb subiectul. Mi s-a părut ciudat faptul că acesta a întors poza cu fața în jos.

   — De ce ai pus poza cu fața în jos ?

    — De ce nu ?

    — De ce da ?

    — Fiindcă... Rostește el lăsând fraza în aer, iar eu îmi iau o expresie de a-l asculta răbdătoare.