Căsătorie aranjată

54. Încă un accident

Orele au trecut foarte repede şi cei mici erau foarte încântați de prezența lui Christian, aşa cum şi lui îi plăcea să petreacă timp cu cei mici. Într-un final se făcuse destul de târziu şi trebuia să ne întoarcem acasă.

- Luați-vă rămas bun de la tatăl vostru. Trebuie să mergem acasă.
- Dar mai vrem să stăm.
- Nu putem.
- Te rugăm.
- Poți să îi laşi în seara asta aici. Mâine la prima oră îi aduc eu acasă.
- Nu mă ajuți deloc Christian.

Fac niște ochi la el încât înțelege că nu pot rămâne peste noapte.

- Mama voastră are dreptate. Este mai bine să o ascultăm. Mâine vom continua.
- Venim şi mâine mami?
- Nu ştiu ce să zic. Stiți că...
- Te rugăm.
- Bine, venim şi mâine. Acum haideți să mergem.
- Da...
- Nu mai tipați.
- Chiar vreau să îți mulțumesc că i-ai adus.
- Sunt copiii tăi. Au dreptul să îşi cunoască tatăl şi să petreacă timp cu el.
- Eşti bine?
- Da, de ce?
- Nu ştiu. Te văd distantă cu mine.
- Aşa şi trebuie să fim. Copii plecăm.

...

Ajung acasă şi mă ocup de cei mici. După ce adorm intru să fac o baie rapidă, după care să mă pun în pat. Eram foarte obosită. Ies din baie şi mă așez în pat. Giuliano citea o carte şi o pune pe noptieră când ajung lângă el.

- Ai stat toată ziua acolo.
- Şi nu va fi ultima. Copii sunt foarte entuziasmați de Christian.
- Deja începe să-mi displacă situația asta.
- Nu îi pot lăsa singuri, cel puțin nu acum.
- Cât trebuie să mai suport situația asta?
- Nu ştiu.
- Super. Mă duc să dorm în camera de oaspeți.
- Giuliano...
- Noapte bună.

Odată ce iese pe uşă încep să mă gândesc cum totul s-a schimbat atât de repede. Relația mea cu Giuliano merge prost şi suntem căsătoriți de foarte puțin timp.

Aud telefonul cum sună şi numărul nu mi se pare cunoscut.

- Alo.
- Aimee...
- Eduard?
- Nu am veşti bune pentru tine.
- Ce s-a întâmplat?

Ajung la spital şi îi găsesc acolo pe cei trei frați. Mă duc lângă Eduard şi îl întreb ce s-a întâmplat.

- Cum se simte?
- Starea lui e critică. Nu va supraviețui.
- Întâi a fost Abigail, acum el. Cine urmează? Cum s-a întâmplat?
- Maşina a derapat şi a căzut în prăpastie.
- Doamne... Vreau să îl văd. Trebuie să vorbesc cu el.
- Nimeni nu poate intra.
- Ăsta este un coșmar.
- Trebuia să te anunț. Nu ştiam pe altcineva.
- Ai făcut bine. O să-i sun părinții.
- Rămâi peste noapte?
- Da.
- Eşti sigură?
- Nu are cine să stea. O fac eu. Poate reușesc să intru să-l văd.
- Bine.

Eduard şi Spencer părăsesc sala de așteptare, însă Christian rămâne aici stând pe un scaun. Mă duc lângă el şi mă așez jos.

- Nu trebuie să rămâi. Pot sta eu.
- Ce ai cu mine?
- Adică?
- Îmi vorbești sec. Ceva ai.
- Nu am nimic.
- Te cunosc.
- Sunt sătulă de persoanele care mint.
- Şi ce legătură am eu cu ele?
- Eşti unul din ei.
- Poftim?
- Nu o face pe prostul? M-ai mințit.
- Despre ce vorbeşti?
- M-ai făcut să îl văd pe Giuliano cu alți ochi, pe când tu erai tipul rău.
- Ce ți-a spus?
- Contează?
- Da, pentru că minte. Tipul ăla mă urăște. Niciodată nu te-aş minți cu aşa ceva. E mult prea serios.
- Nu mai cred în tine.
- Ce păcat. Chiar îmi pare rău pentru tine.
- Chiar îți pare? Dispariția ta mi-a cauzat cele mai multe răni. Nu ai idee cât de greu mi-a fost să trec peste şi să merg înainte.
- Crezi că asta am vrut să cauzez? Nu a fost vina mea că toate au decurs aşa.
- Ai dreptate, nu a fost vina ta.
- Crede-mă, dacă aş putea să dau timpul înapoi aş face-o, și aş fi rămas în acel pat de spital fără să mă trezesc vreodată. Aşa toți eram fericiți. Tu nu ştiai că trăiesc şi eu nu ştiam că inima ta nu îmi mai aparține. Suntem la egalitate.

Termină de spus şi se ridică.

- Mâine o să vin după copii. Aş putea să îi iau direct de la şcoală. Tu decizi.
- Îi aduc eu.
- Bine.

Pleacă de lângă mine şi rămân singură. Ce tocmai îmi spusese are sens. Nu doar eu am de suferit. Şi el suferă la fel de mult, poate mai mult decât mine. A pierdut opt ani în vag şi niciodată nu îi va mai putea recupera.

Sun acasă şi cu greu îmi răspunde cineva.

- Da?
- Giuliano...
- Aimee? De ce mă suni? Suntem în aceeaşi casă.
- Dylan a avut un accident. Sunt la spital.
- Poftim?
- Nu o să pot veni acasă. Rămân aici peste noapte. Vreau să îi pregătești tu pe cei mici mâine dimineață sau îi poți spune bonei să o facă.
- Nu îți fă griji pentru ei. Vrei să vin să te însoțesc?
- Nu are rost.
- Eşti sigură?
- Da.
- Bine. Dacă ai nevoie de ceva să mă suni.
- Bine.

Închid apelul şi pun telefonul în geantă. Mă ridic şi mă duc la recepție. Întreb de starea lui Dylan şi o rog pe asistentă să îi comunice doctorului că vreau să vorbesc cu el.

Ajung în fața cabinetului său şi bat la uşă. Sper că veştile pe care mi le dă să nu fie unele neplăcute.

- Intră.
- Bună seara.
- Bună seara. Dumneavoastră trebuie să fiți cea care mă căuta.
- Aşa este. Sunt Aimee Jepson.
- Aimee?
- Da.
- Nu-ți mai aduci aminte de mine? Sunt eu, Martin.
- Martin?
- Martin Vanderwal.
- Eşti chiar tu? Nu pot să cred.

Mă duc lângă el şi îl strâng tare în brațe. Eu şi Martin am fost colegi în liceu şi foarte buni prieteni, să nu mai spun că auzisem că era îndrăgostit de mine.

- Nu pot să cred că eşti tu. Nu semeni deloc cu cel pe care îl cunoșteam eu.
- Nici eu nu te-am recunoscut. Eşti incredibil de frumoasă.
- Mulțumesc.
- Şi văd că eşti şi căsătorită.
- Şi mamă a doi copii.
- Wow. Ai multe să-mi povesteşti.
- Şi tu la fel.