Căsătorie aranjată

60. Pozele

După cateva ore...

- Cu ce te pot ajuta?
- Unde sunt cei mici?
- Cu Spencer.
- Am nevoie de un împrumut.
- Ai lucrat atâția ani în firmă. Nu cred că trebuie să îmi ceri asta. Până acum ceva timp tu erai stăpână pe tot ce este aici.
- Dar acum este o mare diferență. Tu trăiești. Pe lângă asta mă gândesc să demisionez.
- Cred că mergi prea departe.
- Zici?
- Bineînțeles că da. Nu o să permit asta. Locul de președinte este al tău.
- Dar...
- Niciun dar. De cât ai nevoie?
- De cinci ori salariul meu.
- Pentru ce aşa mult?
- Mama este pe punctul de a pierde casa. Nu pot permite ca tot ce a construit tata să ajungă jos.
- Ok. Mâine poți să-l iei.
- Mulțumesc.
- Pentru nimic.
- Mă duc să-i iau pe cei mici. Este târziu.

Plec de lângă Christian şi intru în bucătărie. Observ că nu sunt aici şi cel mai probabil ar fi să fie în una din camere. Ajung în fața camerei care cu câțiva ani în urmă a fost a mea şi a lui Christian. Mă doare cum s-au întâmplat toate astea. Intru şi îi găsesc uitându-se la nişte poze.

- Ce faceți aici?
- Ne uităm la poze.
- Să văd şi eu.

Mă uit la fiecare poză şi deja câteva lacrimi se fac ivite în ochii mei. Cum a început totul şi unde s-a ajuns acum.

- Erai fericită cu tata.
- Aşa este. Eram cea mai fericită femeie din lume.
- Şi acum de ce nu ești. Tata încă te iubește. Tu nu îl mai iubești?
- Bineînțeles că încă îl iubesc.
- Atunci de ce nu sunteți împreună?
- Cam multe întrebări. Să mergem. Este târziu.

Ne luăm rămas bun de la Christian şi pornim spre casă. Spre mirarea mea mă întâlnesc în fața porții cu trecutul meu. Nu îl mai văzusem pe Luis de la nașterea Valentinei. Ne dăm jos din maşină şi fac contact cu ochii săi.

- Hei...
- Bună. Duceți-vă în casă. Vă ajung imediat.

Le spun copiilor şi fug spre casă. Zâmbesc puțin şi mă întorc spre Luis.

- Ce mari au crescut.
- Au trecut câțiva ani. Ce cauți aici?
- Am venit să mă relaxez puțin şi am vrut să te văd. Ce mai faci? Am aflat de Christian. Ce i s-a întâmplat este îngrozitor.

- Aşa este. Şi sunt bine.
- Nu pari.
- Sunt bine.
- Te cunosc. Pot să intru. Aş vrea să vorbim.
- Nu am avea ce.
- Ştiu că ultima noastră întâlnire nu a fost una prea frumoasă. Acum vin în semn de pace. Nu vin cu intenția de a te cuceri. Mi-am refăcut viața. Vreau să te recuperez ca prietenă.
- Intră.

Îl invit pe Luis înăuntru şi ne așezăm în leagănul din grădină.

- De ce ai venit mai exact?
- Am vrut să văd dacă eşti fericită.
- De ce ai vrea să ştii asta tocmai acum?
- Pentru că eu am fost cel care l-a ținut pe Christian în aparate.
- Tu ai fost acel individ misterios? Dar de ce? Tu nici nu îl suportai. Îl urai pe Christian.
- Tu ai spus-o. Îl uram. Acum nu o mai fac. Nu am de ce. Ți-a câstigat inima în mod corect.
- Şi de ce nu m-ai anunțat înainte? De ce m-ai lăsat să trec prin toate astea?
- Nu o puteam face.
- De ce nu?
- Pentru că Giuliano m-a amenințat cu moartea.
- El ştia că Christian trăiește?
- Da.
- Nu pot să cred. Ştia şi totuși şi-a dus planul la bun sfârșit.
- Îmi pare rău. Ştiu că nu am precedat corect, dar ştiu de ce era în stare şi nu puteam să risc.
- Te înțeleg şi nu am de ce să te judec acum. Datorită ție el este aici.
- Dar mă așteptam ca voi doi să fiți din nou împreună.
- Lucrurile nu sunt la fel. Multe s-au schimbat.
- Dar voi doi vă iubiți.
- Sunt factori care ne influențează. Nu ne lasă să fim împreună.
- Este mare păcat. Iubirea dintre voi arde ca în prima zi.
- Aşa stau lucrurile acum.

După ce stăm de vorba ceva timp mă uit la ceas şi văd că este cam târziu. Am pierdut noțiunea timpului stând de vorba cu Luis. E ciudat să vorbesc cu el despre alt bărbat ştiind că odată între noi a existat ceva frumos.

A doua zi....

* Christian

Ajung la firmă şi o zăresc pe Samantha ocupându-şi locul de asistentă. Nu ştiu ce se întâmplă cu mine, dar nu pot să îmi iau ochii de pe frumusețea sa. Are ceva aparte ce te atrage spre ea şi câteodată îmi dau fiori. Spun asta pentru că doar de două ori ne-am întâlnit şi în ambele am simțit acea senzație. E ciudat şi totodată plăcut. Aş putea să o văd ca pe o opțiune într-un viitor apropiat dacă lucrurile între mine şi Aimee nu se rezolvă. Nu o să mor singur. Trebuie să îmi refac viața.

- Mă auzi?

Ies din transă când o văd pe Samantha privindu-mă şi pocnind din degete să revin la realitate.

- Ce este?
- Din nou mă priveai cu acei ochi.
- Te deranjează.
- Puțin. Se presupune că sunt asistenta ta, nu un super model care stă în ramă şi poți să te uiți la el toată ziua pentru a-i admira frumusețea.
- Îmi pare rău dacă te-am făcut să te simți incomodă.
- Tu nu ai soție?

Gândul îmi zboară la Aimee şi realizez că deşi căsătoria noastră este validă, eu şi ea nu suntem şi nu vom fi niciodată ce am fost cândva.

- Ba da. Am şi doi îngeraşi.
- Atunci nu te mai uita la mine în halul ăsta. Te rog.
- Bine, nu o voi mai face.

Începe să râdă şi o fac şi eu. Eram vrăjit de ochii săi şi intrat în transă. Acei ochi ca marea te duceau pe o plajă pustie unde doar liniștea avea puterea.

- Deranjez?

O voce cunoscută se aude şi mă întorc spre Aimee. Puteam să observ că o deranjează prezența Samanthei în jurul meu. Asta înseamnă că încă mă iubește.