Emma Tudor a fost învățată de mică ce este ambiția şi să nu renunțe niciodată la visul ei, oricât de greu va fi de împlinit. Iar, când încăpățânarea şi orgoliul ei se îmbină, nimeni nu o mai poate opri. A fost rănită, dar s-a ridicat şi a luptat în...
Timpul a zburat rapid, iar relația mea cu Marius a devenit mult mai puternică. Pot spune că am dezvoltat sentimente destul de puternice față de el, dar ceva mă bântuie. Liniștea și pacea aceasta mă îngrijorează, iar tăcerea lui Adrian mă face să mă simt incomod. Timp de atâția ani a obișnuit să se țină după mine, să-mi testeze limitele, să mă calce pe nervi, iar acum că s-a oprit brusc, ceva pare greșit.
Dar nu-mi poate lipsi, eu nu-l suportam. Sunt mai bine acum, sunt mai fericită, dar totuși tânjesc după momentele în care mă teroriza pur și simplu. Ce tot spun? Nu este posibil așa ceva. Îmi este mai bine fără el, trebuie să mă opresc să mă gândesc la el. Nu este normal, nu este corect, nu se cuvine.
Îmi îndrept privirea spre coridorul lung, dar nu se află nimeni acolo. Cel puțin, nu cine mă așteptam eu. Îmi aranjez mai bine geanta pe umăr și străbat tot coridorul căutându-l pe Marius, am nevoie de el să mă aducă cu picioarele pe pământ.
Îl observ imediat și merg țintă spre el luându-l în brațe, trebuie să-mi revin. Nu mă pot gândi la Adrian în continuare.
— Hei, ce se întâmplă? spune desprinzându-se din îmbrățișare și îndreptându-și privirea direct în ochii mei.
— Nimic, doar aveam nevoie de îmbrățișarea ta.
— Sigur nu te-a supărat cineva? Iar te deranjează ăla? mă întreabă făcându-mă să-mi amintesc din nou de el.
— N-am nimic, stai liniștit, a renunțat la tot ce avea pentru mine, zic apoi îmi fixez un alt punct în care să mă uit.
— De ce pari supărată când spui asta? întreabă surprins.
— Doar par, spun forțându-mă să zâmbesc.
Îmi îndrept privirea spre celălalt capăt al holului și după mult timp îl văd. Râdea, zâmbea, făcea glume și ținea de gât o colegă din anul întâi pe care mai târziu o sărută pe obraz uitându-se direct în ochii mei. Îmi aruncă o privire tăioasă cât timp ne uităm unul la altul secunde întregi până când aleg să-mi mut privirea spre Marius, care vorbea la telefonul. Puteam observa satisfacția din privirea lui când l-a văzut ocupat.
Am inspirat adânc și am plecat de pe hol, nu mai puteam să-i suport privirea aceea, nu-i mai puteam suporta rânjetul acela plin de satisfacție. Inspir aerul curat din curtea facultății. Aveam nevoie de asta, dacă nu ieșeam din încăperea aceea urma să fac o scenă care nu-și avea rostul.
Îmi aud telefonul bipăind și observ imediat mesajul lăsat de Marius că se duce la curs și că unde am dispărut. Nu apuc să scriu nici măcar un cuvânt că aud mișcare în spatele meu. Nu vreau să mă întorc, nu vreau să știu cine este.
— Ce este, Emma? îi aud vocea după atât de mult timp și mă întorc parcă comandată cu fața la el.
Ochii lui de gheață mă analizează din cap până în picioare apoi se uită fix în ochii mei și pot observa cum aceștia se întunecă.
— Ce vrei, Adrian? spun încercând să par indiferentă, aș vrea să spun că așa sunt, dar m-a deranjat scena de pe coridor.
— De ce ai plecat așa de pe coridor? întreabă apropiindu-se cu doi pași mai aproape de mine vrând să mă prindă în hipnoza ochilor lui, dar nu voi ceda. Nu se cuvine.
— Așa cum, Adrian? întreb nedumerită.
— Deranjată, spune făcând încă un pas spre mine.
— N-am absolut nimic, mint rușinos privind în jurul meu.
— Emma, tu ai început jocul acesta, acum ține-i piept, zice apoi pleacă lăsându-mă în urmă confuză. Ce a vrut să spună? Despre ce joc vorbea?
Nu mai contează acum, trebuie să ajung la curs. Măcar două ore nu voi mai fi distrasă de lucruri stupide, de lucruri la care n-ar trebui să mă gândesc niciodată.
Orele trec rapid și am fost mai atentă la curs decât de obicei. Mă ridic, iar după ce-mi strâng lucrurile mă duc direct în curte. Îl zăresc imediat pe Marius și mă duc spre el. Acesta mă cuprinde cu brațele sale zâmbindu-mi blând.
— Să nu mai dispari niciodată așa, bine?
— Îmi pare rău, n-am vrut să te îngrijorez doar că am simțit nevoia să iau puțin aer curat, mărturisesc pe jumătate. Nu-i pot spune tot adevărul.
— Și ai stat singură aici? Trebuia să-mi spui să vin să stau cu tine,
— Da, nu era nevoie. Nu te puteam lua de la curs pentru o prostie, mint rușinos.
— Bine, vino aici, spune aducându-mă la pieptul său, dar privirea mi-e captată de fata aceea. Noua iubită a lui Adrian.
Era blondă și avea ochii căprui, păcat că a căzut în plasa lui Adrian. Este o fată foarte plăcută privirii, dar va fi distrusă de el. Sunt sigură de asta, așa a făcut cu toate celelalte iubite din viața lui. Atât de naivă, atât de tânără poate aș fi fost și eu în locul ei dacă nu aș fi știut toate poveștile despre el. Poate aș fi picat în aceeași plasă a ochilor și zâmbetului său. Poate m-aș fi lăsat păcălită de fața aceea inocentă, dar am avut noroc. Cel puțin asta cred eu. Dar ce noroc e acesta dacă îi simt lipsa când mă enerva? Ce înseamnă asta?
— Hai să mergem de aici, Marius, spun, iar el încuvințează.
Marius este un băiat foarte bun, atent. Cam tot ce și-ar dori o fată, ar trebui să mă consider norocoasă că am un asemenea om lângă mine și să nu mă mai gândesc la toți băieții răi care mi-ar face doar rău. Relațiile cu băieții răi funcționează doar în filme și doar în filme sunt fericite acele relații. Realitatea este mult crudă și mult mai dureroasă. Milioane de fete au fost lăsate epave după ce un băiat ca Adrian le-a furat inima. Nu este corect, nu este normal. Dar acesta este prețul dragostei, iar când iubești nu-ți dai seama că te oferi cu totul, că-ți pui inima pe tavă. Abia după ce totul se termină, atunci realizăm greșelile făcute, atunci suferința își face introducere în viața noastră.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Cam atât a fost şi acest capitol! Sper că v-a plăcut!
