Vei fi doar a mea

29. Te gândești la ce mă gândesc și eu?

         Traversez tot holul facultății în căutarea lui Adrian. După ce am vizionat împreună filmul acela horror, la care mai mult am râs decât ne-am speriat, el a plecat, lăsând în urmă geaca lui. Îl zăresc, fiind înconjurat de mai mulți colegi. Se uită în direcția mea, iar eu îi fac un semn să vină în curte.

            — Ce s-a întâmplat? zice, iar eu scot geaca din geantă.

           — Ai uitat-o, zic, apoi privesc în jur.

           Observ cum mă judecă mulți din priviri și mă încrunt. Ignor privirile din jur, îndreptându-mi atenția spre el care apucă geaca.

           — Mersi, ne auzim după, acum trebuie să merg la curs, zice, iar eu încep să râd.

          — Avem același curs, haide, zic, iar el mă privește șocat.

          — Ești sigură că vrei să ne vadă lumea când mergem împreună spre curs? întreabă, iar eu îmi dau ochii peste cap.

          — Mișcă-te, Adrian, zic înaintând.

         Ajunge în dreptul meu, ținând ritmul mersului meu. Îl pot vedea că se simte ciudat, dar în același timp bucuros. Zâmbesc, iar el observă și mi se alătură. Intrăm în sală sub privirile atente ale colegilor. El se așază la locul lui obișnuit, iar eu mă așez lângă el, luându-l prin surprindere. Cu toate acestea, alege să nu spună nimic, iar profesorul intră. Ne analizează pe amândoi, după ce vede toată sala și este destul de vizibil că până și profesorul este mirat.  

         Îmi simt telefonul, vibrând în buzunar și-l scot uitându-mă la mesajul Oanei. Mă uit în spatele meu și o zăresc, îi scriu că-mi pare rău, dar ea îmi răspunde spunând că nu este nimic. Mă întorc din nou spre ea, iar zâmbetul ei de milioane este vizibil. Dau din cap dezaprobator, apoi mă întorc la caietul meu.

         După treizeci de minute, îmi pierd interesul, iar Adrian observă. Se apleacă spre mine, fiind atent ca profesorul să nu-l observe.

          — Ca să nu te plictisești, fii atentă la cum gesticulează cu mâinile. Cred că-și trece mâna prin păr de o sută de ori pe zi, șoptește, iar eu încep să realizez ticul nervos al profesorului nostru.

           Încercăm să ne abținem să nu râdem, dar profesorul deja ne-a luat în colimatorul lui.

           — Se pare că avem porumbei la cursul meu, păstrați-vă problemele pentru sfârșitul cursului sau plecați, zice, iar eu îmi las privirea în pământ, încercând în continuare să nu izbucnesc în râs.

          — Stați calm, domnule profesor, promitem să fim silențioși, zice pe un ton ironic, iar profesorul începe să râdă, întorcându-se la a preda.

          Realizez ce aluzie a făcut și-mi îndrept atenția spre el, dar el mă privește amuzat cu un rânjet contagios.  Îl privesc câteva momente, apoi zâmbesc când observ strălucirea din ochii săi. Aleg să nu-l mustrez și să-l las să se bucure de fericirea temporară pe care se străduie s-o ascundă.

          Cursul se termină, iar el nu se mișcă din loc până nu mă ridic eu. Mă privește, așteptând un răspuns din partea mea, dar eu n-am nimic de adăugat. Mă analizează, încercând să caute singur un răspuns, dar eșuează și se încruntă. Oftează, îndreptându-și atenția spre geaca de piele pe care o și îmbracă. Își scoate telefonul din buzunarul pantalonilor, apoi tastează ceva pe ecran, urmând să pufnească și să ridice de pe scaun. Îl privesc contrariată, neștiind ce ar trebui să fac în momentul acesta.