Vei fi doar a mea

44. Tot ce este imprevizibil merită trăit.

          Ultima mea discuție cu Adrian refuză să-mi părăsească mintea, iar asta deoarece conștiința nu mă lasă să uit. Privirea lui mi-a rămas întipărită în ochi și oriunde mă uit revăd din nou și din nou momentul în care am distrus totul. A trecut o săptămâna, o săptămână în care nimeni n-a dat de Adrian și asta doar din vina mea. I-am închis ușa în nas când era vulnerabil, l-am aruncat la pământ când avea nevoie de mine ca să-l ridic. El în schimb mi-a fost mereu alături într-un fel sau altul, singura lui abatere fiind că a plecat după seara aceea. Dar n-am putut gândi asta, n-am putut să analizez pentru că am fost rănită la rându-mi și încă cum! Am lăsat îndoiala să mă otrăvească și n-am mai putut vedea adevărul în ochii săi. N-am putut vedea strigătul de ajutor din privirea lui pentru că eram ocupată să-l blamez. Când mă gândesc că oamenii spun că dragostea te face să uiți trecutul, realizez că este o aberație. Nu te face să-l uiți, doar îl ascunde într-o parte întunecată a minții ca mai apoi să te atace fără milă cu nesiguranța pe care o oferă trecutul său.

          — Tot nimic? o întreb pe Oana care încearcă să obțină informații de la Laurențiu.

          Dă dezaprobator din cap, iar eu oftez. Îmi acopăr chipul cu mâinile, expirând zgomotos. Trebuie să-l găsesc pentru a-l trezi din starea în care a intrat. Încerc să mă gândesc la toate locurile în care ar putea fi și doar imagini cu baruri mi se redau. Mă ridic de pe fotoliu, apucându-mi haina și căciula.

         — Emma, ce faci? Unde pleci?

         — Îl voi găsi chiar și dacă este ultimul lucru pe care-l fac, Oana. Nu pot să stau aici și să aștept, simt că înnebunesc.

        — Și ai de gând să mergi prin gerul ăsta? Nici măcar nu știm dacă e în oraș! Haide, te rog, stai jos și liniștește-te.

         O privesc neimpresionată de monologul ei și îmi pun fularul sub privirile ei tăioase.

         — N-am să stau și știi de ce? Eu îl cunosc cel mai bine dintre voi toți și știu că e în stare să facă o nebunie cu fiecare minut pierdut de noi.

        — Te comporți ridicol! se răstește pe un ton exasperat.

        — Foarte bine atunci! Ai grijă, sună-mă când știi ceva, spun apoi ies pe ușă.

        Fac față gerului până la mașină, iar apoi pornesc spre cele mai vizitate baruri.  Ajung în dreptul primului și cobor, intrând rapid în local. Scanez încăperea, dar nimeni de aici n-are ochii săi albaștri. Suspin în timp ce toți mă privesc confuzi, apoi ies, mergând spre a doua destinație. Evident că tot un eșec a fost și a doua, și a treia chiar și a patra încercare, rămânând doar barul lui Raul de verificat. Intru cu o ultimă speranță și privesc în jurul meu, dar nu este nici aici. Pufnesc iritată, zici că a intrat în pământ! Merg nervoasă la bar și mă așez în locul meu în timp ce Raul mă privește curios.

         — O seară grea? întreabă, iar eu oftez din nou.

        — Nici n-ai idee! Auzi, nu l-ai văzut pe Adrian?

        — Deci despre asta era vorba! Nu, nu l-am văzut de câteva zile. Îmi pare rău.

        Suspin din nou, apoi dau aprobator din cap pentru a-i arăta că am înțeles.

        — Adu-mi un pahar de apă, te rog.

        Nu durează mult, iar paharul cu apă se arată în fața mea. Îl apuc și beau câteva înghițituri din conținut. Tot frigul și plimbatul m-au deshidratat. Îmi simt telefonul bâzâind în buzunar și-l apuc, răspunzând imediat când văd numele Oanei pe ecran.