Vei fi doar a mea

40. Dar pentru ce?

          Au trecut cinci zile, iar noi nu ne-am vorbit de atunci. M-am trezit, iar el dispăruse fără nicio urmă. Exact cum auzisem din poveștile multor fete de la facultate. Nu mai este nimic de făcut, poate doar să râd de mine însămi că am fost atât de credulă, dar nu mai are niciun rost, faptul e consumat, iar eu o să-mi văd de viața mea. Nu s-a terminat lumea la Adrian. Îmi spun toate astea încă din acea zi, dar el este încă prezent în mintea și sufletul meu. Și mi-e ciudă pentru că nu merită, nu merită să aibă atât control asupra mea și totuși îl are.

         Îmi verific telefonul încă o dată, sperând ca adresa pe care Oana mi-a trimis-o să se schimbe. Ultimul loc în care vreau să merg este casa lui Laurențiu și Adrian, dar n-o pot lăsa de izbeliște pe Oana. I-am zis că voi ajunge cât de repede pot, dar a trecut deja o jumătate de oră. Ar fi oportunitatea perfectă să-l văd și să-l trag la răspundere, dar nu mai am nevoie nici de explicații, nici să-i văd chipul. Vreau să dispară, dar nu cum a făcut-o deja. Să dispară cu adevărat, ca și cum nu l-am cunoscut niciodată. Mi-am spus că o să mă comport ca și cum nu există, dar știu că nu voi putea să tac dacă-l aud că rostește ceva. Nu sunt destul de puternică ca să fiu indiferentă, nu sunt destul de puternică nici măcar să mă prefac că sunt indiferentă. Și nu pot spune nimănui ce s-a întâmplat în seară de Revelion căci ar însemna să mărturisesc că m-am lăsat învinsă, iar eu nu accept asta. N-am să mă las doborâtă de Adrian la fel cum au făcut celelalte fete. 

          Cu aceste idei bine întipărite în minte, pornesc spre destinația trimisă de Oana. Am putut să-i țin piept aproape patru ani de zile, voi reuși și acum. Trebuie doar să uit tot ce s-a întâmplat între noi lunile astea sau măcar să mă prefac pentru că altfel  voi fi zdrobită de toate sentimentele mele.

          Cobor din mașină, privind casa din fața mea cu atenție. Ultima dată când am fost aici, el era împreună cu Alexandra, negând tot ce simte pentru mine și apărând relația  aproape inexistentă pe care o avea. Trag aer în piept, apoi înaintez spre ușă cu mica speranță că el nu se va afla aici. Apăs soneria cu greu, iar bătăile inimii mele încep să accelereze. Reușesc să mă controlez, îndreptându-mi atenția spre covorul de la intrare  pe care scria „Welcome". Ușa se deschide, iar Adrian apare de după ea. Îmi fixez privirea în ochii săi, sperând să simtă toată ura care zace acum înăuntrul meu. Zâmbește forțat pentru câteva secunde, fiind vizibil inconfortabil, dar nu-mi mai pasă câtuși de puțin. Nu-mi mut privirea chiar dacă văd că are un efect negativ asupra lui. Înghite în sec, apoi îmi face semn să intru, iar eu trec pe lângă el, căutând-o cu privirea pe Oana.

          — Oana? o chem, dar nu se aude niciun răspuns. Mă încrunt, privind neputincioasă în jurul meu. 

          — Nu e nimeni aici, Em, îi aud vocea și mă întorc spre el, total confuză de ce se întâmplă. 

         — Ce înseamnă asta? întreb în timp ce el mă privește emoționat. 

         Ce naiba se întâmplă aici?

          — Vreau să-ți explic, spune, iar eu încep să râd, dar realizez imediat că nu este o glumă proastă. Emma...

          — Nu! îl întrerup. Ai spus, ai explicat și ai făcut destule! N-am nevoie de niciun cuvânt din partea ta, spun, vrând să merg spre ușă, dar mă prinde de braț. 

           Îl privesc neajutorată în timp ce el mă privește cu lacrimi în ochi. Cred că este pentru prima oară când îl văd în starea asta și poate voi părea insensibilă, dar cred că este karma.  Karma pentru că și eu am suferit înzecit mai rău și doar din vina lui. M-a făcut să mă îndoiesc de mine, a intrat în viața mea și mi-a zguduit toate zidurile ridicate, iar apoi a dispărut, lăsându-mă să mă descurc singură. M-a abandonat după ce m-a rugat în nenumărate rânduri să am încredere în el. Iar partea cea mai rea este că am avut încredere. Așadar, după toate acestea, nu pot avea compasiune pentru el.